Oamenii din afara timpului
Acum cîţiva ani, am avut ocazia să petrec cîteva ore la bordul unui vas de croazieră austriac, în compania unui grup de pensionari americani. Erau, în acest grup, şi pensionari bogaţi, foşti corporatişti, directori, manageri, dar şi dintre cei cu venit mediu, profesori de liceu, ingineri sau farmacişti. Vasul era unul de lux şi, din cîte am înţeles, o asemenea croazieră pe Rin costa în jur de 10 mii de euro de persoană. La intrarea pe vas, în hol, erai întîmpinat de cîteva magazinaşe de bijuterii şi de haine. Toate de firmă şi toate foarte scumpe. De altfel, totul – de la cabinele pasagerilor, care arătau „ca în filme“, şi pînă la restaurantul plutitor, cu pian, covoare în care te afundai şi mobilă vintage – îţi dădea o senzaţie de viaţă „pe picior mare“.
Pensionarii americani nu arătau a fi deloc pensionari, ci oameni care îşi trăiesc o viaţă eliberată de toate angoasele – căci fiecare etapă, fie ea copilărie, adolescenţă, maturitate (cu tot ce înseamnă ea, de la familie la carieră) are parte de porţia ei de anxietăţi. Păreau desprinşi dintr-o reclamă făcută unui fond privat de pensii. Păreau nişte oameni care, în sfîrşit, au ajuns la acel stadiu al existenţei, singurul în care primeşti, sau ar trebui să primeşti întreaga bucurie de a trăi, fără a plăti însă cu moneda stresului zilei următoare.
Imaginea perfectă a bătrîneţii în Occident mi s-a părut a fi o doamnă, despre care am aflat că fusese pe vremuri directoarea unei companii internaţionale. Ieşise la pensie de trei ani. Programul ei zilnic începea cu o oră de fitness, saună, masaj, jumătate de oră de bazin, după care lua prînzul cu cîţiva prieteni şi seara, după caz, mergeau ori la cîte un film sau teatru, ori la vreo expoziţie nouă sau la vreo petrecere. Viaţa îi era atît de plină, încît, îmi povestea, avea agendă ca să nu uite cu cine trebuie să se vadă în ziua următoare. Îmi amintesc, cînd am vorbit, că stătea într-un şezlong, pe puntea vasului, înconjurată de multe gheme de lînă, tricotînd cu o bucurie şi cu o frenezie care debordau precum un cozonac crescut peste marginile tăvii – mi-a mărturisit că era pentru prima oară în viaţa ei cînd simţea libertatea deplină, fără nici o îngrădire. Făcea doar ce voia să facă – şi voia să facă o sumedenie de lucruri. Mi-a mai spus că, după acea croaziera pe Rin, avea o săptămînă pauză, după care îşi făcea din nou bagajele şi pleca în Turcia. Singura ei preocupare era că, timp de o lună, nu s-a ţinut cum trebuie de orele de fitness.
Bineînţeles, nu am cum să fac o tranziţie uşoară de la acel episod, spre imaginea vieţii pensionarilor din România. Dar, nedorind să readuc discuţia despre greutăţile pe care le cunoaştem cu toţii, am încercat să dibuiesc, prin pălăvrăgeală cu mai mulţi pensionari (pe unii i-am agăţat chiar pe la cozi prin supermarket sau în staţii la autobuz), cum îşi petrec, de fapt, ei timpul liber.
„De dimineaţă“ – îmi spune o doamnă, fostă învăţătoare – „îmi fac o cană mare de cafea. Din aceea fără cofeină şi foarte diluată, că altfel mă apucă palpitaţiile. Îmi fac duş, mă aranjez şi dau drumul la televizor, pînă se trezeşte şi soţul. Fac mai apoi micul dejun şi ne uităm împreună pe la emisiunile de dimineaţă şi la ştirile de la ora 10, după care stingem televizorul, soţul se apucă să citească, eu fac ceva de mîncare, mai strîng prin casă, şi se face ora prînzului. Mîncăm iarăşi, eu mă uit la un serial, el se culcă pentru o oră, pe urmă se trezeşte, ne uităm pe la ştiri, mîncăm ceva de seară, ne mai uităm la un film... după care ne culcăm. Dimineaţa o luăm de la capăt.“
Variaţiile programului zilnic sînt ieşirile la cumpărături – de fiecare dată cumpără cîte puţin, căci nici nu pot căra, dar nici nu vor să irosească „scuzele“ pentru a face o ieşire din casă; la fel se întîmplă şi cu plăţile utilitare.
Soţul învăţătoarei este medic veterinar. Pensionar şi el. Are o grămadă de poveşti de spus, din păcate nu prea mai are cui să le spună. Prietenii, cîţi i-au mai rămas, sînt mai mult vecinii de la bloc, care îi ştiu toate istorioarele pe dinafară.
Îi întreb cînd au ieşit ultima oară în oraş. Se uită unul la altul şi dau din umeri. Au fost o dată la Vitan, la Mall Vitan, la Casa de Pensii. De fapt, au fost doar la Casa de Pensii, căci la Mall n-au intrat. Îmi spun că n-aveau ce să caute ei la Mall, deşi eu bănuiesc că altul a fost motivul.
Îi mai întreb dacă nu se plictisesc. Îmi răspund că s-au obişnuit.
„Ce fac eu în timpul meu liber?“ – mă îngînă o doamnă alături de care aştept, de 15 minute, autobuzul într-o staţie. De cînd a ieşit la pensie, nu are decît timp liber. „Eveniment“ este cînd are ceva de făcut. Aşa că mai bine o întreb despre ce are de făcut, în afara statului la televizor. Îi place să iasă la cumpărături, chiar dacă nu cumpără mai nimic, de cînd s-a deschis un supermarket în faţa blocului, toată ziua se plimbă printre rafturi, citeşte etichete, se uită la oameni, aşteaptă promoţiile. În rest, stă acasă, căci nu prea are unde să meargă.
Mai există însă o categorie diferită de pensionari. Cu aceleaşi probleme financiare, dar cărora le-a intrat în sînge activitatea şi care nu se pot opri, orice le-ai face.
Dorina, de exemplu, este coafeză. A ieşit la pensie de vreo zece ani, dar cum încă o ajută ochii, şi mîinile îi sînt la fel de sigure, continuă să tundă şi să coafeze la ea acasă. Are cliente, îmi spune, mai ceva ca pe vremea cînd lucra la salon. Cîştigă şi mai bine. Nu mai are şefa care să-i spună că nu şi-a făcut norma sau care să-i atragă atenţia că „iese prea des la ţigară“ sau că „a întîrziat a doua oară“ pe luna respectivă şi că „îi taie din salariu“. Acum îşi este propriul stăpîn. Îşi face singură programul, îşi alege clientela şi „iese la ţigară“ de cîte ori pofteşte. Ca să nu mai spună de avantajul financiar. Nu cîştigă averi, dar a reuşit să-şi schimbe frigiderul, să-şi cumpere canapea nouă, ba acum, de sărbători, a strîns îndeajuns de mulţi bani şi şi-a luat un televizor cu plasmă care abia îi încape în sufragerie, dar, de cînd cu plasma, pare că are şi ea pe cineva în casă. Rîde, trage din ţigară şi îmi povesteşte că nu are copii, că soţul i-a murit şi că alte rude nu mai are. Dar este „leoaică“ (adică zodia leului), şi trece peste orice.
O poveste similară are şi domnul Stănică. Cînd îl întreb pe fostul instalator la o firmă, acum pensionat, ce face în timpul liber, îmi zîmbeşte: „Care timp liber?“ Pentru că toată lumea îl consideră un instalator excelent (şi toată lumea ştie că un instalator bun este aur la casa omului), telefonul lui circulă din om în om mai ceva ca o reclamă la TV. Este chemat peste tot, are atîtea urgenţe de rezolvat, încît abia îşi trage sufletul. Trebuie să-şi programeze clienţii cu săptămîni înainte, soţia lui chiar ţine contabilitatea, altfel nu s-ar descurca. Nici nu mai ţine minte de cînd nu a mai avut o sîmbătă sau o duminică liberă. Soţia lui îl şi tachinează, îl bănuieşte că are vreo amantă. Îl întreb dacă nu oboseşte. Îmi răspunde: „Dacă mă opresc din activitate, mă opresc de tot.“ Soţia – îmi spune – „ea este fericită că nu-i stau toată ziua pe cap.“
Îmi mai povesteşte despre soţia lui că este şi ea pensionară. Profesoară de spaniolă. A ieşit la pensie, în urmă cu şapte ani, dar pentru că este o profesoară atît de bună (orice copil pe care îl meditează, fie el repetent, devine elev de nota 10), dă în continuare meditaţii. Şi ea este foarte căutată, oamenii o sună cu luni în avans, să se programeze. Şi meditează mai mult din plăcere, ceea ce, uneori, pe el îl enervează. „Îi spun că azi meditaţiile se dau pe bani grei, iar ea, care este o profesoară atît de talentată, se mulţumeşte mai cu nimic.“ Dar nu o ceartă, pentru că înţelege pasiunea ei de a preda, iar faptul că are activitate şi că nu cade în depresia de a nu avea ce face contează mai mult decît orice. Şi, bineînţeles, veniturile suplimentare, chiar dacă sînt mici, îi ajută enorm. Altfel nu şi-ar permite mai nimic, din pensia lor cumulată (de vreo două mii de lei pe lună, ambele pensii), şi-ar permite doar să stea în casă şi să se uite la TV.
Acestea sînt cîteva din mărturiile pensionarilor pe care i-am cunoscut. Cît îi ţin puterile, „pensionarii verzi“ se încăpăţînează să nu se oprească. Pentru ei, viaţa de după pensie înseamnă, în continuare, muncă. Alternativă, de fapt, nu există. Pentru ceilalţi, cei care nu mai pot profesa după pensie, există doar televizorul. Există singurătatea care ţiuie în urechi şi care te face să te uiţi pe vizorul uşii de la intrare, ori de cîte ori auzi un zgomot, ca să vezi „ce se mai întîmplă“. Acea izolare care te împinge să stai în uşa blocului, să clămpăneşti cu vecinii, să-l bîrfeşti pe unul sau pe altul, să devii, uneori fără voia ta, un clişeu.
Căci pensia, în România, te obligă la o existenţă de tipar. Nu oferă alte perspective, nu oferă speranţe sau dorinţe. Nu este o perioadă de relaxare, cum ar trebui să fie. Nu scapi de stresuri, şi ai parte de bucurii doar dacă te încăpăţînezi să ţi le faci. Să recurgi la micile trucuri care nu costă, doar ca să eviţi TV-ul: plimbări la supermarket, plata utilităţilor, descurcatul integramelor, Sudoku, croşetat, gătit, făcut curat. Şi cam atît.
Foto: V. Dorolţi
