Marea înşelătorie

Întotdeauna discuţiile despre pensii şi pensionari îmi evocă amintiri ale copilăriei, în care am cunoscut oameni ce mergeau „la serviciu“ doar pentru a avea, mai tîrziu, o pensie. Toată povestea legată de locul lor de muncă, efortul zilnic, salariul foarte prost şi naveta infernală erau suportate cu stoicism, gîndindu-se că, într-o zi, vor ajunge la pensie. Mergeau la lucru, de cele mai multe ori, în trei schimburi, purtaţi de nişte autobuze IRTA care, obosite, abia se strecurau printre dealuri şi hîrtoape înspre o aşezare pe care numai imaginaţia debordantă a vreunui secretar de partid putuse s-o numească oraş. Unii se lăudau că au un „servici“ uşor, că nu prea muncesc, şi zîmbeau în colţul gurii gîndindu-se ce uşor puteau înşela statul pentru că, iată, „anii trec şi pensia va veni“. Alţii munceau din greu, în zone ale fabricii cu mult praf, noxe şi temperaturi foarte ridicate. Nu se gîndeau la sănătatea lor, ci la faptul că erau nişte privilegiaţi. Aceştia erau cei care „aveau grupă“ – asta însemnînd că, din cauza condiţiilor vitrege, primeau pentru fiecare an de muncă un surplus la vechime. Puteau ieşi la pensie mai devreme şi cu un venit mai mare. Şansa lor, cel puţin teoretică, era aceea de „a mînca“ pensie de la stat pentru o perioadă de timp mult mai mare. De fapt, acesta era mobilul principal al vieţii lor, visul de aur. Să stea acasă ca pensionari şi să vină poştaşul să-i strige, să-i cheme la drum şi să le numere banii în palmă. De fiecare dată de sărbători, fie că era Crăciun sau Paşti, se adunau la cîrciumă, în jurul unui pahar de vin, şi povesteau. Discuţia de bază era cea legată de pensii. Îşi calculau vechimea în muncă şi făceau socoteli în legătură cu mărimea viitoarei pensii. De cele mai multe ori, dezbaterea degenera şi începeau să se contrazică şi să se certe. Mergeau acasă şi aduceau dovezi scrise în legătură cu vechimea şi condiţiile de muncă. Pariau pe statutul lor de viitori pensionari, ca şi cum cineva, vreodată, îşi va mai aminti de ele. Cei mai vîrstnici stăteau liniştiţi pe margine. Erau respectaţi ca atare, dar şi pentru vechimea lor în muncă. Li se citea pe faţă oboseala determinată de anii îndelungaţi de navetă, sau de miile de pachete de ţigări fără filtru fumate sau de miile de sticle de alcool prost, băute. Cei mai mulţi dintre cei bătrîni erau liniştiţi şi dintr-un alt motiv. Aflaseră cu timpul un secret. Pensia era, de fapt, o himeră, o mare înşelăciune pusă la cale de stat. Puţini sau foarte puţini dintre ei ajungeau să „mănînce“ pensie. Mureau înainte de vreme, copleşiţi de dublul lor statut de ţărani şi muncitori. Munceau cîte 20-30 de ani, se pensionau, dacă aveau noroc, în jurul vîrstei de 60 de ani şi mureau cîţiva ani mai tîrziu, lăsînd în urma lor văduve care primeau drept compensaţie, după munca lor, nişte sume insignifiante, de ordinul, să zicem, a cîteva sute de lei.

Am început discuţia despre pensii cu această amintire, deoarece în mintea mea a rămas, de atunci, ideea că pensia e ceva neserios, un fel de înşelătorie în care tu plăteşti foarte mult şi nu primeşti nimic sau aproape nimic. Nu s-au schimbat foarte multe de atunci. Bancul cu acel „ceva“ pus de „cineva“ în pensie, care îi omoară pe pensionari, la noi este încă foarte adevărat. Singura diferenţă, tot în defavoarea pensionarului, este că se munceşte mai mult, mult mai mult. Pensia funcţionează şi azi ca ceva magic, îndepărtat, un tărîm al minunilor în care primeşti bani fără să munceşti şi de care pot beneficia numai cei cu adevărat norocoşi. Sistemul de pensii din România a devenit şi mai nedrept decît era, iar pensiile se calculează, parcă, după formule şi mai complexe, halucinante. Aşa se face că un miliţian „de ţară“ poate avea o pensie, şi chiar o are, mai mare decît a unui profesor universitar. Cînd constaţi asta, te întrebi pe ce lume trăieşti şi dacă nu cumva cineva a dorit să-şi bată joc de tine. Din această cauză, bătrîneţea poate deveni o perioadă foarte grea, în care celor mai mulţi dintre noi, de bună credinţă, ajung să le tremure mîna pe ultimul leu. Sistemul de pensii a fost puternic grevat de pensionările sub toate formele – vechimea variată şi stagii posibile de cotizare. „Socialiştii“ de la putere, despre care acum mai aud pe unii că îi şi laudă, au folosit pensionarea ca pe o măsură antişomaj. Nu le plăcea lor cum sună. Cum adică să ai şomaj în ţară? S-a întîmplat aşa pentru că, nedorind „să ne vindem ţara“, aproape toată industria şi ramuri întregi ale economiei s-au prăbuşit sub ochii lor vigilenţi, „plini de patriotism“. Dintr-un fond de pensii naţional excedentar, păstrat astfel prin înşelătorie, s-a ajuns în numai cîţiva ani la unul deficitar.

Pensia nu este un venit ca oricare altul. Este venitul unui om bătrîn, sau aproape bătrîn, care, de cele mai multe ori, nu mai poate munci. Cel mai demoralizator zvon cu care se tot joacă televiziunile, pentru a face rating, este acela că nu mai sînt bani de pensii. Nu spune nimeni, odată pentru totdeauna, că sistemul nostru de pensii este unul de stat şi că nu poate falimenta odată cu statul. De aceea a nu-i plăti la timp sau a-i tăia pensia unui asemenea om este echivalent cu a-l ucide. Guvernarea „de dreapta“, care a produs un asemenea gest, va rămîne în istoria economiei noastre ca un exemplu de cinism şi indiferenţă. Cînd eşti tînăr, mai fugi de cinismul şi de prostia lor. Îţi mai cauţi un job, dormi mai puţin, mănînci mai puţin sau fugi din ţară şi îi laşi pe toţi cu nebunia lor. Problema este ce faci cînd eşti prea bătrîn pentru a te mai gîndi la toate astea?

Rămînem în zona problemelor şi mai semnalăm una. Taxarea la cote foarte mari a muncii duce deja la situaţii paradoxale în care angajatul nu se mai gîndeşte la viitor. Fiecare negociază cu angajatorul un venit pe care îl împart, de comun acord, în două. Suma oficială, trecută în documente, şi pentru care se plătesc acele dări foarte mari, şi suma neoficială, care se plăteşte la negru. În acest fel, şi angajatorul, şi angajatul sînt mulţumiţi, numai că înţelegerea se face prin sacrificarea veniturilor de pensionar ale celui care munceşte. Există un fel de disperare în această înţelegere şi în acest tip de renunţare. Angajatul nu mai are încredere în statutul său de viitor pensionar şi sacrifică viitorul de dragul prezentului. O impozitare relaxată a veniturilor din salarii, cel puţin pînă la o cotă, se impune, numai că nu are cine să se gîndească la ea. Chiar dacă s-ar pierde iniţial, pe termen mediu şi lung se cîştigă prin intrarea în sistem a noi cotizanţi. Se impune să facem un calcul. Azi România are a opta cea mai înaltă rată legală de taxare a muncii, însă sumele încasate ne situează pe poziţia a patra, în rîndul ratelor mici (vezi www.capital.ro). Evaziunea în zona plăţilor muncii este foarte mare – 1,8 milioane de persoane lucrează la negru. Pentru a compensa pierderea pe termen scurt propun readucerea în bugetul statului a sutelor de milioane de euro pe care le pierdem anual la Loteria Română. Ştie cineva ceva?

Un lucru bun în legătură cu pensiile a fost că nu s-a privatizat sistemul. Spun asta nu pentru că aş fi etatist sau că m-aş gîndi la pensia mea, ci pentru că îmi imaginez ce jaf ar fi fost şi aici. Vi-i imaginaţi pe hoţii ăştia care încep, în sfîrşit, să umple puşcăriile că ar fi fost managerii bine intenţionaţi ai sumelor cotizate? Ar fi sifonat totul prin offshore-uri, iar a doua zi ar fi apărut la televizor să ne explice că asta e, în afaceri nu există morală. Ar fi fost o bătălie uriaşă în care soţiile şi amantele politicienilor ar fi avut un cuvînt greu de spus, aşa cum au de fiecare dată cînd se ia cîte o decizie importantă care implică „expertiză“ înaltă. Pilonul II de pensii deţine o pondere redusă în total sume şi pare bine administrat. Plasamentele sale pot fi catalogate ca prudente şi sigure, dacă observăm că aproape 70% din sume sînt investite în titluri de stat. Următoarele forme sînt reprezentate de acţiuni – 9%; depozite bancare, aproape 9%; obligaţiuni corporative, o sumă mică reprezentînd aproape 5%;. Pilonul II al pensiilor private obligatorii deţine, la finalul lui 2013, un procent de 4% din totalul fondurilor de pensii, iar randamentul său a fost în medie de 11,5% pe an, pînă la finalul lui 2012. Pilonul III al pensiilor facultative a avut un randament mediu, în aceeaşi perioadă, de 7,7%. Se observă că ambii piloni au randamente peste rata inflaţiei, ceea ce înseamnă uşoare acumulări în favoarea cotizanţilor. Pilonul II şi III deţin peste 6 milioane de clienţi şi active de peste 10 miliarde de lei (www.wall-street.ro). Un alt punct cîştigat este că, după anul 200, pensia se calculează în funcţie de contribuţia fiecăruia la fondul naţional. Indexarea cu rata inflaţiei se face chiar mai de curînd.

În rest, totul este bine. Marea înşelătorie continuă. La noi, durata medie de viaţă este în jur de 70 de ani, iar pensionarea se va face la 65 de ani. Aşa cum spuneam, cotizăm 30-40 de ani, şi doar cîţiva dintre noi „le mîncăm“ pensia. Nu recomand nimănui să se bazeze, însă, chiar şi pe această situaţie. Spun asta pentru că, nu se ştie, poate mai vine vreunul şi, imaginîndu-şi că poate rămîne în istoria noastră economică, sau dintr-un eroism rău înţeles, sau dintr-un calcul electoral, sau cine mai ştie din ce motiv, mai taie încă o dată pensiile.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto: V. Dorolţi