comunicarea ca profesie

„Lucrez în PR. Olé!“ După felul în care o spune cel sau cea care se prezintă drept PR-ist sau PR-istă, rezultă că a lucra în PR este cool, este cît se poate de bine; iar PR-istul ar fi un om creativ, responsabil, bine plătit, care se ocupă de lucruri complexe şi cunoaşte oameni interesanţi – pe scurt, ar fi un om de succes.

"În relaţii publice, există un ABC al meseriei, care se învaţă din cărţi. Restul e însă multă practică şi, mai ales în timpuri ca ale noastre, adaptarea la o lume nouă, în care PR-ul clasic migrează spre online şi alte modalităţi de comunicare."

Cînd sînt întrebată unde lucrez, reacţiile la auzul titulaturii PR de editură sînt dintre cele mai diverse. Simt de fiecare dată nevoia de a explica că, deşi din exterior poate părea cea mai plăcută profesie, deloc complicată, lipsită de stres şi cu un oarecare aer boem, lucrurile stau cu totul altfel.

Relaţiile publice încă sînt pentru mulţi una din măscările apărute după ’89. Cînd respectabila academie de înalţi activişti de partid comunist „Ştefan Gheorghiu“ a reînviat precum pasărea Pheonix, şi-a luat zborul sub denumirea de Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.

Comunicarea publică la nivel instituţional s-a transformat, în ultimii ani, radical. Ministerele, agenţiile guvernamentale, primăriile şi alte instituţii se personalizează excesiv. Şefii acestor instituţii preiau, voit, rolul de comunicatori unici, şi nu mai lasă loc aparatelor de comunicare să livreze informaţiile relevante.

Oficiul de Turism al Franţei a început o campanie de promovare a plajelor din nord. Sloganul era zglobiu, „Franţa. Vino să te joci!“, montat pe o poză care înfăţişa o familie alergînd pe o plajă frumoasă. N-a „trăit“ prea mult campania, pentru că un fotograf a dezvăluit că poza nu era din Normandia, ci din Africa de Sud.

Ştiaţi că, astăzi, mai puţin de un sfert dintre editurile autohtone active au angajat un specialist în comunicare? Iar cînd spun „edituri active“, mă refer la cele 150-200 de case editoriale care publică titluri noi, cu o anumită ritmicitate şi care produc evenimente sau chiar campanii mai sofisticate de promovare a lecturii.

Atenţie, da? Asta căutăm cu toţii pe Internet. Şi noi, cei care comunicăm, şi ei, cei cărora li se comunică, şi li se comunică din prea plin, din toţi pixelii ecranului pe care-l folosesc. Pe Internet, atenţia este multidirecţională, toţi cei care interacţionează caută atenţie.

Este o provocare să vorbim despre comunicare. Aparent, de vorbit vorbim tot timpul. Zi de zi, oră de oră, minut de minut. Dar întrebarea care se naşte este: despre ce şi cu cine vorbim? Cunosc foarte multe familii, cu copii de toate vîrstele. Încă de la început, întreb despre cum îşi petrec timpul împreună, ce fac acasă, care este rutina lor, ce le place etc.