Pasa ca metaforă a încrederii
Pare de necrezut, nu găseşti asta decît în istoriile apocrife, dar pasa a fost inventată la cîteva zeci de ani după ce „frumosul sport“ – the beautiful game, cum a fost alintat fotbalul – se desprinsese definitiv de rugby şi îşi cîştigase, la graniţa secolelor XIX şi XX, nu doar identitatea proprie, ci şi popularitatea care a făcut din el fenomenul planetar de azi. Zeci de ani, „foot-ball“-ul a fost ceea ce, generaţie după generaţie, fiecare puştan reinventează şi retrăieşte el însuşi pe maidanul copilăriei sau în curtea şcolii: mai întîi piciorul şi abia apoi mingea. O luptă oarbă într-un meleu, în care procedeul de bază e lovirea balonului prin aşchiere şi, cînd asta nu reuşeşte, şi cel mai adesea nu reuşeşte, raşchetarea, fără discriminare, a tibiilor adversarilor sau ale coechipierilor, cum vine pe voleu. Dacă şi cînd mingea iese, cumva, ca prin minune, din grămada dezordonată, primul care o prinde o zbugheşte, orbeşte, spre poarta adversă, care e formată, după caz, din doi bolovani, doi rucsaci, trei lemne înnodate naiv sau ceva mai modernul bătător de covoare. Iluzia golului şi a gloriei durează, fatalmente, infinitezimal. Mingea dă într-un smoc de iarbă, într-o tufă de trandafiri, într-un adversar sau într-un coleg bezmetic, şi, pînă să pui din nou stăpînire pe ea, grămada e la loc. În curtea şcolii, golul e prima mare necunoscută dinaintea ecuaţiei de gradul I de la matematică. Ţi se întîmplă, uneori, să dai gol, dar habar nu ai cum ai făcut-o. Urmează ora de română şi profesoara, lată cît un zid de fotbal pe marginea careului de „şaişpe“, te întreabă, zîmbind larg: „Ce a vrut să zică autorul?“
Aşa era în copilăria noastră, aşa a fost şi în copilăria fotbalului. Invenţia pasei de către scoţieni a însemnat prima mare revoluţie din istoria fotbalului. Un sport de echipă jucat de egoişti s-a transformat, azi, într-un sport de egoişti jucat în echipă. Poate că invenţia şcolii de fotbal scoţiene ar fi fost azi mai mult o bizarerie, dacă ea nu ar fi dat rezultate. Dar noul sistem, în care coechipierii avansau spre poarta adversă pasîndu-şi mingea, spărgînd blocul advers, cesionîndu-şi, unul celuilalt, responsabilitatea şi rolul de coordonator, s-a dovedit a fi veriga lipsă dintre maidanul prăfuit de odinioară şi dintotdeauna şi stadioanele monumentale de azi.
Pasa inventată de scoţieni a devenit garanţia succesului împotriva „inamicilor“ englezi, înainte de a deveni o metaforă a încrederii în sport. Cînd pasezi, îţi asumi faptul că măcar unul dintre coechipierii tăi poate face mai mult decît tine, în acel moment al jocului. Pasa înseamnă încredere, iar pe această încredere s-au construit mari fenomene fotbalistice precum Ajax-ul anilor ’70, Steaua anilor ’90 sau Barcelona ultimului deceniu, cu această „tiki-taka“ căutînd, mereu, perfecţiunea. Îţi pasez întrucît cred că poţi duce faza de joc mai bine decît mine, îţi pasez pentru că eşti mai bine plasat, îţi pasez pentru că ai un unghi mai bun de şut la poartă, îţi pasez pentru că eu, un fundaş limitat tehnic, nu pot filtra mingea mai departe, aşa cum o poţi face tu, un mijlocaş genial, îţi pasez pentru că eu, mijlocaş genial, nu am nici poziţia şi nici oportunismul tău de atacant. Îţi pasez pentru că sînt între patru adversari, iar tu eşti liber. Îţi pasez pentru că am încredere în tine. Îţi pasez – iar asta o ştie oricine a jucat un pic de fotbal în copilărie – pentru că am încrederea că şi tu mi-ai pasa dacă ai fi în locul meu...
Suprimarea egoismului şi încrederea în celălalt au schimbat fundamental fotbalul. Nebunia aceasta de a da mai departe, altuia, mingea, pe care abia ai recuperat-o, a rescris istoria sistemelor tactice de joc, a făcut din fotbal – din ceea ce, maliţios, unii definesc şi azi ca fiind o alergătură fără sens a 22 de bărbaţi în jurul unei mingi – un sport al minţii. „Clasicul“ şi rizibilul sistem 1-10 al copilăriei fotbalului (un portar şi zece atacanţi!) a devenit, cu timpul, 1-7-2-1 (un portar, şapte jucători defensivi şi trei oameni în atac), celebrul „lacăt italian“, pînă să se ajungă la sistemele moderne, binecunoscutul 1-4-4-2 (un portar, patru apărători, patru mijlocaşi şi doi atacanţi) sau mai sofisticatul 1-4-3-3. Pasa a dat şarm şi profunzime fotbalului. Pare complicat, dar e atît de simplu: e vorba despre încredere. Eşti capabil să delegi responsabilitatea, sau mergi bezmetic, de unul singur, înainte? Prin strategii şi artiştii săi, fotbalul şi-a pus, acum 100 de ani, problemele managementului corporatist din ziua de azi.
***
Umbla o vorbă pe vremea Generaţiei de Aur a fotbalului nostru – o recunosc toţi cei care au făcut parte din ea. „De fiecare dată cînd intram în criză de idei, cînd tactica stabilită cu antrenorii înainte de meci era infirmată de condiţiile de joc şi de replica adversarilor, cînd chiar nu mai ştiam ce să facem cu mingea, atunci, fiecare dintre noi, îl căuta pe Gică Hagi. Îi pasam lui, aveam încredere că el va găsi cea mai bună soluţie…“ Gică Hagi, golgheterul furibund din anii tinereţii, omul cu explozie, cu tehnică, viziune şi şut, omul capabil să rezolve de unul singur cele mai complicate faze de meci, a ajuns cu adevărat mare abia cînd s-a încoronat ca maestru al pasei, cînd a învăţat să renunţe la orgoliul de golgheter, pentru a se pune în serviciul echipei. Va fi sacrificat, poate, multe goluri din palmaresul personal, dar a cîştigat încrederea unei întregi generaţii, coechipierii săi şi noi, suporterii Naţionalei, deopotrivă.
Ciprian Rus este jurnalist, scrie despre leadership pe www.manager.ro şi este autorul cărţii de publicistică sportivă Vestiarul campionilor.
Foto: wikimedia commons
