Pîinea cu seminţie

Tiberiu CAZACIOC
Publicat în Dilema Veche nr. 535 din 15-21 mai 2014
Pîinea cu seminţie jpeg

Pîine de subzistenţă, pîine de consum, pîine de lux, pîine ritualică, pîine festivă. Aş începe cu o abordare tehnică: cîtă pîine se poate prepara dintr-un kilogram de făină de grîu? Am fi uimiţi să aflăm că putem primi mai multe răspunsuri, în funcţie de producător şi de instalaţie. Răspunsul se află în preţul de vînzare şi în greutatea de referinţă, care poate fi de la 0,85 lei pentru a loaf of bread pînă la 5-6 lei pentru o pîine de calitate. De fapt, ce este pîinea? Este cea de la supermarket, ieftină şi aerisită, este cea ţărănească apărută de cîţiva ani? Dacă am privi din mai multe unghiuri, am vedea pîinea de subzistenţă, pîinea de consum, pîinea de lux, pîinea ritualică, pîinea festivă. De unde ai apuca-o, poţi observa democratizarea producţiei, nu numai a consumului. Cultura alternativă propune, faţă de pîinea industrială, pîinea artizanală, cea în serie mică. O tragedie este că făina din magazine suferă de industrializarea consumului, este o făină de grîu cu substanţe adăugate. Tot ceea ce pare o comoditate pentru brutarul de „casă“ înseamnă, de fapt, o alterare, o impurificare. Astfel că, pentru purişti, orice încercare de a realiza artizanal, cu forţe proprii, adică prin frămîntare manuală, o pîine din făină curată, este sortită eşecului: pentru că nu se comercializează în România făină direct de la moară. Doar unei făini curate, brutarul artizan îi poate adăuga ceea ce vrea el, ca de exemplu drojdie sau maia, arome naturale, coloranţi naturali. Am asistat, în ultimii ani, pe fondul unei creşteri a preocupării consumatorilor pentru structura, conţinutul şi felul consumului lor de hrană, la un fel de rise of the bread machine. Producţia de pîine artizanală în serie mică, de casă, tip hobby, are deja, de cîţiva ani, propriul sistem de producţie: maşini de copt pîine de uz casnic şi făină gata-de-folosit-cu-de-toate, pentru leneşi şi temători de eşecuri. Pentru a prepara făină după preferinţă, amatorii de sfărîmături de cereale handmade au nişte mici mori austriece de piatră, de la producători cu tradiţie peste 70 de ani. Merită deci să încercaţi. Pîinea industrială este, alături de benzină şi carne, instrumentul ideal de manipulare a maselor. „Se scumpeşte pîinea!“ se clamează adesea de către presă, deşi un astfel de anunţ apocaliptic nu este susţinut de studii, ci doar de dorinţa de a crea panică. Pentru că nu există un singur fel de pîine, ci există zeci de feluri de pîine, care pîine se scumpeşte? Pîinea industrială, aerisită, cu termen de valabilitate scăzut, pîinea pe care o cumpărăm cu sub 1 leu bucata? Pîinea sofisticată şi complexă, cu diverse adaosuri? Şi îi mai pasă cuiva că un breaking news anunţă scumpirea pîinii? Este o abordare anacronică, specifică unor vremuri cînd aveam doar trei-patru feluri de pîine la îndemînă. Sau este o panică lansată în scopul de a schimba raporturile din piaţă. Pentru o ţară ca România, pîinea, ca o hîrtie de turnesol, exprimă o stare a naţiunii. Aflînd răspunsul la întrebarea despre cîtă făină, apă şi drojdie sînt necesare pentru o pîine şi socotind numărul de pîini produse şi vîndute într-o prăvălie, am fi uimiţi să vedem pe factură cît de puţine ies la tarabă. Producţia de pîine industrială (sau producţia industrială) este semnul unei competiţii economice alterate, pentru că producerea pîinii este şi un domeniu al fraudei, o luptă între producătorii care respectă cadrul legal şi cei care introduc în circuitul de producţie făină şi scot din el cîte pîini vor, fără număr. Puţini dintre noi cunosc asta. Constatăm cu indiferenţă că şi producţia de pîine nelegală este un domeniu din care taxele şi impozitele curg prea puţin către serviciile de interes public. În 1979, ca şi azi, pîinea era un element de bază în alimentaţie. Sortimentele, simple, ale vremii, erau pîinea intermediară, pîinea albă sau franzelă şi pîinea neagră. Cred că am avut parte şi de pîinea „Dîmboviţa“. Însă vînzarea pîinii pe buletin a fost una din rupturile dramatice între urban şi rural, între realitatea şi „ficţiunea“ politică de la sfîrşitul anilor ’80. Istoria pîinii în comunism a înregistrat şi aşa ceva. Dacă nu erai rezident în oraş, dovedit cu actul de identitate, nici nu era cazul să intri în magazinul de la oraş. „Non-orăşenii“ trebuiau să stea la „pîinea de acasă“. În primul rînd, pentru că nu ajungea pentru toată lumea din oraş. În al doilea rînd, pentru că propaganda neoficială susţinea că non-orăşenii foloseau pîinea noastră de la oraş, ca să-şi crească porcii lor ţărăneşti. Pîinea de ieri este alimentul care şi azi ne arată falia dintre tradiţie şi contemporaneitate. Pîinea este alimentul distribuit în situaţii de calamităţi naturale, de către prefectură şi de forţele de intervenţie. Vă aduceţi aminte de bătrîna care apărea în jurnalele de ştiri, acum trei ani parcă, lamentîndu-se că este înzăpezită, că nu are apă şi pîine. Eu sînt prima generaţie de orăşeni, din familia noastră, cele patru-cinci dinainte (documentate) au fost generaţii de ţărani. Cum adică – m-am întrebat –, un ţăran nu are pîine, adică nişte făină în casă pentru a face o pîine? Sau nişte mălai de o mămăligă? Răspunsul se află în jurul nostru şi este dat de o situaţie relativ artificială: ţăranii au ajuns să cumpere pîinea de la magazin. Dacă pîinea de la oraş nu ajunge la magazinul de la ţară, cînd are loc o calamitate, avem parte de o tragedie. Aici am ajuns după un glorios parcurs postcomunist: ţăranii disperaţi şi nefericiţi care nu au acces la magazine de pîine. Ne rămîne totuşi o speranţă. Mişcarea Slow Food a inclus pe lista Arca Gustului a alimentelor pe cale dispariţie din România, pîinea pe vatră. Este şi reţetă de patrimoniu cultural imaterial, dar şi tehnologie de preparare. Pîinea revine la ţară, prin noii tineri, în locuri în care nu te aştepţi. Poftă bună!

Tiberiu Cazacioc este membru al Grupului de Iniţiativă „Radu Anton Roman“, activist al mişcării Slow Food în România, consultant în comunicare al DC Communication.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.