Am numărat 40 de tipuri de pîine ambalată şi feliată, la vînzare în marele supermarket britanic Sainsbury. Albă, albă fără calorii, integrală, 50% albă şi 50% integrală, tăiată subţire, mediu sau gros, albă moale, de prăjit (toastie), cu seminţe de floarea-soarelui sau in, soia, integrală moale, cu coajă sau fără, cu cinci tipuri de seminţe, bio, fără conservanţi artificiali...; toate varietăţile la pachet mic sau mare, produse similare ale unor mari fabrici de pîine: Hovis, Warburtons, Kingsmill, plus marca proprie a supermarketului. Pîinea produsă industrial, feliată şi ambalată în plastic, conţine diferite substanţe chimice: aditive/E-uri, emulsificatori, grăsimi vegetale, plus o cantitate dublă de drojdie, ca să iasă cît mai pufoasă într-un timp cît mai rapid. Este ieftină şi populară, utilizată în sandvişuri la prînz, prăjită la micul dejun, aruncată la gunoi, fără regrete, dacă este în surplus. Este produsă din 1961 conform metodei Chorleywood, o invenţie a brutarilor britanici care a fost rapid preluată şi dezvoltată de marii producători industriali de pîine. Problema este că nu e prea gustoasă, parcă e din vată, şi poate crea şi probleme de digestie din cauza substanţelor chimice şi a metodei de creştere rapidă a drojdiei. În ultimii 40 de ani, conţinutul de sare din pîinea produsă industrial a scăzut aproape la jumătate, ca urmare a intervenţiilor guvernamentale. Zilnic sînt vîndute 9 milioane de asemenea pîini la pachet (favorita fiind pîinea albă), iar piaţa brutăriilor industriale valorează 3,4 miliarde de lire sterline. Majoritatea supermarketurilor au însă şi propriile brutării care produc pe loc pîine proaspătă: am numărat 25 de feluri diferite, cu măsline, rozmarin, cartofi, seminţe, mac, portocale, susan, nuci, de orz, bagheta franţuzească, foccaccia italiană, albă simplă în variate forme, bio, fără drojdie...

Ca o reacţie împotriva exceselor industriale şi a supermarketurilor, se observă extinderea micilor brutării artizanale, care produc pîine scumpă, dar foarte gustoasă, făcută cu făină fără chimicale, cumpărată de la morarii localnici. Walk Mill, din zona Cheshire, încă foloseşte tradiţionalele pietre de moară de acum cîteva secole, pentru obţinerea făinii de grîu crescut pe cîmpiile din împrejurimi; două tone de asemenea făină sînt vîndute săptămînal clienţilor locali (inclusiv ferme cu brutării particulare), dar supermarketurile nu sînt interesate în achiziţionarea de făină fără conservanţi şi fără viaţă îndelungată pe raft. Brutăria Baltic Bakehouse din Liverpool este creaţia aproape artistică a unui brutar autodidact perfecţionist, care a citit tot ce este posibil despre cum se face pîinea de casă. Aluatul lui de pîine fără drojdie este, de exemplu, lăsat să fermenteze între 18 şi 36 de ore, iar pîinea rezultată – vîndută de patru ori mai scump decît cea din supermarket – este incredibil de gustoasă şi sănătoasă.

Sînt însă şi unii britanici care aleg calea de mijloc: cumpărarea unei maşini de făcut pîine acasă. Pregătirea pîinii devine pentru ei un eveniment în sine, pe care se bucură să-l împărtăşească săptămînal cu familia şi prietenii. Emisiunea TV The Great British Bake Off, o competiţie între 13 brutari amatori, a avut efectul de a populariza variate reţete de pîine şi prăjituri şi a reînviat masiv interesul britanicilor în gătirea pîinii de casă. 

Carmina Drace-Francis este cercetătoare şi traducătoare la Liverpool.