Pirații 2.0

– proprietate intelectuală și cooperare în mediul online –

Dacă nu eşti un locuitor al Somaliei cu îndeletniciri mai puţin ortodoxe (iar asta nu doar pentru că majoritatea covîrşitoare a statului african este de orientare musulmană), precum tîlhăriile sau sechestrarea de persoane pe mare, atunci să fii pirat în prezent nu mai are nimic de-a face cu întregul cîmp de semnificaţii cu care termenul a fost încărcat de-a lungul timpului. Mai degrabă, a fi pirat în anul 2014 se reduce la a încălca un set de norme legale, din ce în ce mai important într-o societate şi economie în care informaţia joacă un rol crucial: cel al proprietăţii intelectuale, în particular al drepturilor de autor, în mediul online. Astfel, putem defini cel puţin minimal, în acest punct, pirateria online în România drept acea activitate practicată de indivizi care se angajează, pe web, să intre în relaţii de cooperare şi să facă schimb, între ei, de materiale aflate sub protecţia legii drepturilor de autor 8/1996, precum filme, muzică sau cărţi. Spre deosebire de celebrul raid din 2006 din Suedia, împotriva celor de la Pirate Bay, care a avut drept efect şi crearea Partidului Piraţilor, la noi în ţară persoanele arestate pentru încălcarea drepturilor de autor pe Internet pot fi numărate pe degete.

Este pirateria imorală?

Unii eticieni (dar cu precădere avocaţii specializaţi în proprietate intelectuală) îi acuză pe cei care descarcă fişiere utilizînd popularul protocol BitTorrent că ar fi, într-un sens metaforic, piraţi, deoarece prin acţiunile lor, ei „fură“ proprietatea intelectuală a creatorilor. Ghilimelele termenului „a fura“ nu sînt însă deloc întîmplătoare, deoarece a spune despre creaţiile noastre intelectuale că sînt proprietatea noastră e o forţare a conceptului de proprietate privată. Dacă cineva îmi ia acum laptopul pe care scriu aceste rînduri şi nu mi-l înapoiază, mă va lăsa, evident, fără obiectul meu fizic. În schimb, dacă cineva îmi va cumpăra o carte pe care o voi scrie, o va transforma într-un PDF şi o va pune la dispoziţie pe Internet, el nu mă va lăsa nici fără copia mea fizică, nici fără şirul de idei sau formulările care au stat în spatele cărţii.

Norme legale vs norme sociale

Dacă are sens să vorbim despre proprietate privată în cazul bunurilor fizice precum laptopurile sau maşinile, pentru că acestea sînt rare şi există posibilitatea conflictului asupra utilizării lor, bunurile imateriale precum ideile devin rare tocmai datorită legislaţiei în vigoare. Deşi nu putem să conducem amîndoi aceeaşi maşină în acelaşi timp, putem să citim, fiecare, copia noastră dintr-o carte, fără nici o problemă. Diferitele forme de file sharing (partajare de fişiere, pe româneşte) – între care protocolul BitTorrent este, de departe, cel mai popular (avînd sute de milioane de utilizatori) – sînt un răspuns natural al societăţii la această problemă a rarităţii artificiale din domeniul ideilor. Cultura este greu de ţinut în frîu prin mecanisme sociale de tipul drepturilor de autor, deoarece normele implicate în producţia şi consumul ei vizează tocmai transmiterea mai departe a ideilor. Ca un mic exerciţiu de imaginaţie, gîndiţi-vă că românii nu ar mai avea voie, de acum înainte, să spună un banc, fără acordul autorului său. În mod evident, o asemenea normă legală ar intra în contradicţie cu o practică socială uzuală.

Mediul online în care interacţionează însă piraţii este unul fructuos pentru verificarea unor ipoteze din domeniul eticii, prin studierea normelor morale care au apărut şi au evoluat din interacţiunile acestora. Dacă descărcarea de fişiere de tip torrent, dintr-o comunitate privată, se aseamănă izbitor cu accesul într-un club privat (la fel cum trebuie să te conformezi la o vestimentaţie obligatorie, pe trackerele private trebuie să-ţi menţii raţia, adică diferenţa dintre ce ai descărcat şi ce ai pus la dispoziţie celorlalţi, la un anumit nivel), comunităţile deschise de tipul Pirate Bay îl pun însă pe etician într-o situaţie interesantă. Deşi ar putea, pur şi simplu, să-şi descarce un film şi apoi să şteargă torrentul, cei mai mulţi oameni aleg să intre în relaţii de cooperare cu ceilalţi şi să lase fişierul disponibil, adică să fie seederi. La fel ca în multe alte interacţiuni sociale, e posibil ca stimulentul pentru a nu fi un blatist să fie reprezentat de reciprocitate în interacţiuni repetate. Cu alte cuvinte, ne putem gîndi că, dacă utilizatorii ar fi blatişti ca noi, mîine n-am mai putea să ne descărcăm serialul preferat. Doar că preferăm, totuşi, să vedem serialul, iar costurile cooperării sînt, în esenţă, foarte mici: factura la curent nu ne creşte simţitor, abonamentele la Internet de mare viteză devin din ce în ce mai disponibile, iar spaţiul de stocare pe computere – din ce în ce mai mare. Într-un asemenea context, nu avem – dacă ne costă atît de puţin – chiar o datorie morală să cooperăm cu ceilalţi piraţi?

Radu Uszkai este doctorand la Facultatea de Filozofie şi cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea Bucureşti. Publică articole în Academia Caţavencu.