Scurtmetraj, lungmetraj, sitcom sau telenovelă?
Nuca de cocos e borcanul meu de murături. Adică e chestia aia pe care i-aş da-o lui să o facă, dar, pentru că el nu există, trebuie să mă descurc singură. Ca să punctez povestea asta cu despărţiri, tocmai am spart o nucă de cocos – cu o şurubelniţă, un cuţit, un şurub imens şi multe opinteli. Prima nucă de cocos pe care am mîncat-o a spart-o fostul meu prieten. Mă rog, e impropriu spus „fost prieten“, fiindcă prieteni am rămas. Iubiţi nu mai sîntem. Pe de altă parte, de la avalanşa altor „iubi“, cuvîntul iubit s-a perimat precum „amorul“. Dacă o ţinem tot aşa, nu vom mai avea cuvinte cu care să putem să ne exprimăm pur. Pur şi simplu. Fără vreun bagaj de miştocăreală şi condescendenţă.
Imediat după ce te desparţi, îţi vine – instinctual – să te fereşti şi să te ascunzi de tot ce îţi aminteşte de persoana pe care ai iubit-o şi cu care povestea s-a terminat. De îndată ce începe să răzbată simţul raţiunii, îţi dai seama că – la naiba! – nu vei renunţa la nuci de cocos. Şi, oricum, degeaba renunţi la ele şi la toate celelalte lucruri care îţi aduc aminte de iubirea arsă, fiindcă mai rămîi tu. Şi tu îţi vei aminti oricum şi într-o cameră septică, doar privindu-ţi un genunchi pe care ţi l-a pupat mai nu ştiu cum, într-o după-masă tîrzie din liceu, cînd aţi chiulit de la ultima oră şi aţi fugit împreună pînă la etajul patru din apartamentul mamei lui. (Desigur, am început deja să amestec despărţiri şi amintiri, dar toţi sîntem amalgamul experienţelor noastre de viaţă, bine frămîntate şi condimentate cu mai mult sau mai puţin bun gust.) Eternal Sunshine of The Spotless Mind e o poveste frumoasă, însă pun pariu că nimeni n-ar vrea cu adevărat astfel de lobotomii emoţionale succesive. Ca să nu mai vorbim de faptul că nici măcar nu funcţionează. „Oh, my darling, oh, my darling Clementine!“ şi – pac! – face clic sinapsa dintre doi neuroni care se apucă să îţi recreeze, ca într-o hologamă intracraniană, pe repede-înainte, o sumedenie de momente pe care te-ai chinuit îndelung să le uiţi.
E o vorbă veche, care spune să „nu arunci şi copilul cu apa din covată“ şi ea mă duce întotdeauna cu gîndul la dementul film maghiar Taxidermia, pe care l-am văzut de vreo cinci ori şi în care scena cu covata e absolut fabuloasă. Proverbul cu copilul şi covata e de pe vremea cînd toată familia se spăla în aceeaşi apă, în ordine ierarhică, iar bebeluşul era ultimul la rînd. Pe cînd ajungea în apă cel mic, zoaiele întregii familii tulburaseră apa şi o făcuseră opacă, aşa că puteai pierde în ea un copil. Pentru mine, proverbul e un bun ghid în relaţii. După ce atracţia se spălăceşte şi cuplul se dizolvă în apele tulburi ale diverselor conflicte şi idealuri divergente, rămîne copilul în covată. Copilul inocent, plămădit din toate gîndurile şi întîmplările bune, simţite şi trăite în doi. Copilul ăsta metaforic nu e rodul iubirii trupeşti, ci e ca şi cum s-ar fi întrupat din brainstorming, din bucăţile de suflet puse în relaţie şi de unul, şi de celălalt. Coloana vertebrală a copilului e prietenia care a stat la baza relaţiei, iar inima lui bate în ritmul muzicii pe care am ascultat-o împreună. Eu nu arunc niciodată şi copilul cînd arunc apa din covată. De-aia despărţirile mele sînt un fel de „Adio, dar rămîn cu tine“. E drept că nu toate relaţiile fac şi pui. Unele sînt de-a dreptul sterile, dar după alea nici nu suferi. Uiţi repede de covată, faci un duş, că doar sîntem în Europa secolului XXI, şi îţi vezi de ale tale.
Cînd Gwyneth Paltrow a scris cam pretenţios, pe blogul ei – de altfel culinar –, despre conscious uncoupling, după ce s-a separat de soţul solist în Coldplay, am simţit că la copilul din covată se referă. Adică, OK, am ajuns să avem o covată de apă murdară, trebuie să facem ceva, nu se mai poate să stăm cu ea aşa, pînă se împute. Aruncăm apa, dar luăm copilul şi avem grijă de el. De altfel, Gwyneth şi Chris Martin au fost văzuţi după despărţire luînd cina împreună, conversînd voioşi. Cred că pentru mulţi dintre noi instinctul primar nu e Basic Instinct, ci e comunicarea. Altfel, de ce s-ar mai fi chinuit atîtea sute de generaţii de oameni să conceapă zeci de limbi cu mii şi mii de cuvinte care să ne exprime sentimentele şi ideile? Dacă nevoile de bază ar fi fost într-adevăr numai cele de hrănit-dormit-reprodus, ne-am fi descurcat şi cu onomatopee. Dar nu, noi avem sinonime! Eschimoşii au zeci de cuvinte numai pentru zăpadă! Nouă ne trebuie mult mai multe cuvinte pentru a denumi relaţiile. „Fost prieten“ nu-mi ajunge cîtuşi de puţin pentru a vorbi despre oamenii pe care i-am iubit într-un fel, iar acum îi iubesc în altul.
Raluca Bugnar este jurnalistă.
