Euro-cultura de sine

Bogdan GHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 539 din 12-18 iunie 2014
Euro cultura de sine  jpeg

- „renaşteri“ şi „supravieţuiri“ -

O stafie bîntuie Europa: Europa  

Mai mult decît o substanţă, cultura europeană este o mişcare; mai mult decît o statică, o dinamică: stilul unei deplasări; mai mult decît o dominaţie, o răspîndire, o fugă captivă. „Europa“ este principalul fapt de (auto-)cultură al lumii. „Europa“ a inventat cultura sinelui, cultivarea de sine.

Aşa cum spunea recent, într-un hipersintetic articol publicat în ziarul Le Monde în ajunul alegerilor europarlamentare care am văzut la ce-au dus, ce au scos la iveală, ce simptom grav au propus spre reflecţie, acţiune şi tratare, filozoful-filolog-traducător Heinz Wismann (autor, în 2012, al eseului nu întîmplător, europeneşte intitulat Penser entre les langues, „A gîndi între limbi“: dar nu se desfăşoară, nu apare oare, întotdeauna, gîndirea „între“, nu tocmai acesta e rolul ei, să fie, să se inventeze acolo unde „nu e nimic“?), „Europa nu este o realitate dată, înscrisă în ordinea naturală a lucrurilor, ci o creaţie umană, realizată de către locuitorii, autohtoni sau imigraţi, de pe minusculul promontoriu al imensului continent asiatic, care a primit [mitologic, se cuvine reamintit] numele de Europa“.

Europa e în sine un fapt cultural. Europa e o creaţie mitologică, o perpetuă mitologie trăită care, ca atare, nu putea să „prindă“ nici din prima, nici o dată pentru totdeauna. Europa este principala cultură de sine. Principala creaţie culturală europeană e Europa însăşi. Deja, dintotdeauna deja, însă, o „Americă“: mai înainte de orice Americă (ceea ce face din America un simplu episod european), Europa înseamnă ruptură de sine şi fugă de sine, fără teritoriu la îndemînă însă, de unde, pe de o parte, suprapunerea arheologică, adică profunzimea, producţia de sol şi subsol, de temei şi de subconştient, şi, pe de altă parte, „decolarea“, „alunecarea“ în virtual, în ideal – în cultură.

„Nici o epocă, nici o ţară şi cu atît mai mult nici un individ nu îşi pot aroga titlul de depozitare ale spiritului european“, continuă Heinz Wismann. „Născută dintr-un gest de ruptură, realitatea europeană nu aparţine decît celor care îndrăznesc s-o reinventeze“, scrie exegetul lui Heraclit. Tocmai de aceea, încercînd o definire, o reducere la esenţă a „europenismului“, Heinz Wismann propune, ca termen-cheie, „renaşterea“, dar, evident, la plural, adică „renaşterile“: „Noţiunea de renaştere este, probabil, cea mai potrivită pentru a califica crizele de creştere ale culturii europene. […] Căci cea care o incarnează este mişcarea, nu o configuraţie spaţio-temporală sau alta“.

Crizele culturii europene sînt necesar recurente: din asta se hrăneşte, creşte, se reinventează ea. Cultura europeană este o cultură a crizei şi a criticii, a auto-punerii în/ca criză, a depăşirii crizei şi a inventării de crize: însuşi conceptul de cultură este o invenţie, o creaţie europeană. Or, în sens european vorbind, cultura înseamnă tocmai o serie de „crize de creştere“. Cînd nevoia permanentă de „creştere“ nu o mai pune în „criză“, cînd Europa nu-şi mai recunoaşte, self-cultural, nevoie de creştere, cultura europeană, care este cadrul transcendental al înseşi ideii de Europa, Europa-cultură se de-cultivă, se clatină, este în pericol. Ca acum, de exemplu. Iar!

În momentul de faţă, Europa nu mai vrea, nu mai îndrăzneşte, tocmai, să se cultive pe sine, adică să reinventeze, să crească. Se pierde răspîndindu-se, generalizîndu-se. Preferă să se oprească ipostaziindu-se sinucigaş în „ea însăşi“. Or, a nu mai vrea să se reinventeze pe sine înseamnă, pentru Europa şi în cel mai european sens, de-cultivarea, ieşirea din propria cultură, îngheţarea ideii culturale de „Europa“, a proiectului cultural european.

Căci, aşa cum s-a tot spus, Europa, ca atare, în sine, este un fapt de cultură. Şi poate că nu am avea decît de cîştigat, măcar în curaj şi precizie, dacă am „regionaliza“ ontic celebrul destin tehno-metafizic heideggerian al Fiinţei la „Europa“ însăşi, continent permanent virtual, care a ajuns, a fost nevoit să se caute în întreaga lume.

„Europa“, cultural, adică esenţial vorbind, este o tehnică de supravieţuire prin reinventare de sine – cu preţul altora. „Europa“ se proiectează, în toate sensurile acestui cuvînt, ţine de proiect, proiecţie şi proiectare. Mai mult, mai radical, „Europa“ este o tehnică „lingvistică“ de realizare, mai precis de auto-perfomare: un act de limbaj încununat de succes.

Numai ce e fragil, precar, pur ideal, silit şi reiterat ideal, precum „Europa“, devine o realitate compulsiv auto-referenţială. Pînă să ajungă să aibă o realitate politică, la care e foarte posibil să ezite mult timp să acceadă, de frică să nu-şi piardă sufletul, spiritul, „duhul“, Europa este o idee, o proiecţie culturală. Europa nu putea să nu inventeze cultural ca dinamică şi proces avînd în vedere lipsa ei permanentă de dat, eterna ei problemă teritorială, de auto-proiectare din idealitatea cartografică pe tărîmul istoriei. Pe rînd, cele care aveau să fie „marile naţiuni“ europene au preluat, şi-au asumat, prin „fugi înainte“ şi încercări temerare de performare a esenţei pur ideale, întruparea cîte unei Europe, ceea ce nu avea cum să nu producă o istorie sîngeroasă: „Europa“ în luptă cu ea însăşi.

Proiectul şi ideea de „Europa“ au avut însă, şi au încă, un dublu. „Europa“-idee şi „Europa“-proiect au fost permanent însoţite, dublate de Europa-fantomă, de Europa-duh, de Europa-stafie. Iar jocul de ghilimele de mai sus vrea să arate că tocmai ipostazierea, îngheţarea ideii şi a proiectului europene pot ucide credinţa că Europa e gata înfăptuită într-un anumit fel, naturalizînd-o, alterează esenţa pur culturală a ideii de Europa.

Aşa cum bine face că reaminteşte Heinz Wismann, Europa s-a născut renăscînd dintr-o ruptură, ba chiar dintr-o fugă: e o idee răpită, o idee furată dintr-o pasiune, căreia i se tot caută implantarea. Europa e, pur cultural, o idee pe drum, un proiect pe drumuri. Am putea s-o definim, altfel spus, printr-un gest pur european-cultural, să ne autodefinim (deleuzian) ca nomadism pe loc, ca „verticalizare“ şi „arheologizare“ de fugi, de căutări „tot înainte“, de false reîntoarceri şi, deci, de false reamintiri ale adevărului şi originilor (Heidegger), eroarea şi erarea reprezentînd tocmai „Europa“ ca victorie pur culturală, tehno-politică, asupra lipsei de fundament, de origine, a nelegiuirii originare. Europa ca „deconstrucţie“ virtuoasă în act.

Din hăul acestui elan, din foamea aceasta de realizare nu se ştie cît s-a născut Europa însăşi, dar căutarea conflictuală de sine a ideii de „Europa“ a trezit lumea, a pus întreaga lume în mişcare, a mobilizat mapamondul, Europa a sunat apelul către întreaga umanitate să pună, militarizat, umărul la imposibila realizare a proiectului de sine, a cărui esenţă tocmai lipsa unei esenţe date e, tocmai în căutarea tehno-metafizică devoratoare a unei întrupări istorice constă. „Europa“, idee pur culturală, hybris al realizării unui vis mitologic, este stafia care bîntuie lumea.

Se poate, chiar, spune, că tot restul lumii e „Europa“, mai puţin Europa însăşi. Privilegiul marilor eroi chinuiţi, pătimitori, Europa oedipiană, „oidipiană“, cum ar spune azi Purcărete. Europa e dezertată, azi (nu pentru prima oară), de însăşi ideea de „Europă“, care a modelat în schimb, deja, lumea.

Iată ce ar putea explica fascinaţia actuală pentru modelul istoric psiho-cultural, cu mare potenţial terapeutic, al lui Aby Warburg. Astfel încît, în locul sau, de fapt, în completarea „renaşterilor“ de care vorbeşte Heinz Wismann, dublînd conceptul plural, voluntarist-constructivist de „renaşteri“ („Europa nu provine dintr-o genă naturală, ci s-a născut dintr-un gest intenţional“, este o „construcţie voluntaristă“, accentuează, supralicitează, chiar, Heinz Wismann), pentru a caracteriza nu numai cultura europeană, ci însăşi Europa, identitatea europeană ca realitate eminent culturală, pentru a recunoaşte în Europa în primul rînd un complex cultural, trebuie, e bine, e critic, terapeutic, să vorbim şi de „supravieţuiri“ (Nachleben), de reminiscenţe marginale şi de renaştere prin marginalităţi ocultate, refulate.

Pe lîngă un mare proiect „istorial“, şi tocmai pentru a putea să relansăm marea, eroica, prometeica idee auto-culturală a unei Europe a renaşterilor prin rupturi conştiente de sine (auto-originări critice), ar fi, poate, înţelept, medical, dietetic, să facem loc în proiectul european şi umbrei sale, stafiei sale, duhului său, şi să proiectăm Europa nu numai după auto-cultura marilor naţiuni-subiect deja tradiţionale, ci incluzînd înţelepciunea istorică a micilor naţiuni-obiect, care figurează, poate, o Europă mai aproape de propria origine-lipsă, de cultura de sine a Europei ca fugă pe loc. Singurele integral europene sînt poate tocmai culturile europene „mici“, „secunde“, „derivate“, „periferice“, „subalterne“. Micro-culturile europene ale ideii de „Europa“ prezintă, poate, deja, realizări concrete ale acestei idei, dat fiind că e vorba de ţări care au fost obligate să se realizeze european, să împlinească, în grădina din spatele casei, ideea culturală de Europa.

Pentru a putea să se relanseze ca proiect mare, Europa trebuie să se regăsească în mic, în măruntele, dar intensivele hibridări impuse de nevoi. Poate că numai modelul „supravieţuirilor“ marginal-minore mai poate salva, resalva, relansa modelul, deja trecut, deja depăşit, al „renaşterilor“ masive, tranşante.

Dacă Europa, şi ideea pur culturală de „Europa“, zac în momentul de faţă, e pentru că, asemenea lui Gulliver, confundă măreţia cu marele, grandoarea cu masivitatea.

Europa nu se poate relansa decît rupîndu-se din nou, explicit-critic, de ea însăşi. Reamintindu-şi că nu e decît o idee răpită care tot caută să-şi dureze o casă. Un pur vis cultural, adică.

Bogdan Ghiu este poet, eseist şi traducător.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cea mai terifiantă armă a dacilor. A băgat spaima în romani și i-a forțat să-și modifice echipamentul militar
Cea mai de temut armă folosită de războinici daci a fost, fără îndoială, falx-ul, spun specialiștii. Era vorba despre o armă cu o lamă curbă care putea ajunge și la un metru lungime, mânuită de luptători profesioniști de elită. Falx-ul în mâinile potrivite făcea ravagii în rândurile inamicului.
image
Alimentația uimitoare a celor mai de temut războinici ai antichității. Alimentul minune consumat de spartani, gladiatori, celți și daci
Printre cei mai renumiți dar și de temut luptători ai antichității erau în mare parte vegetarieni, sau cel mult lacto-vegetarieni, cu un consum ocazional de carne. Cel puțin asta arată noile cercetări, mai ales pe rămășițele gladiatorilor din arenele romane.
image
Explicațiile unui psiholog privind riscurile dormitului în paturi separate în cuplu
Somnul alături de persoana iubită poate aduce o multitudine de beneficii, în timp ce dormitul în paturi separate poate duce la o distanțare în relația de cuplu atrage atenția psihologul Iulia Barca.

HIstoria.ro

image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.
image
Atacul de noapte din iunie 1462: Geniul militar al voievodului Vlad Țepeș
Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor.