Euro-cultura de sine

- „renaşteri“ şi „supravieţuiri“ -

O stafie bîntuie Europa: Europa  

Mai mult decît o substanţă, cultura europeană este o mişcare; mai mult decît o statică, o dinamică: stilul unei deplasări; mai mult decît o dominaţie, o răspîndire, o fugă captivă. „Europa“ este principalul fapt de (auto-)cultură al lumii. „Europa“ a inventat cultura sinelui, cultivarea de sine.

Aşa cum spunea recent, într-un hipersintetic articol publicat în ziarul Le Monde în ajunul alegerilor europarlamentare care am văzut la ce-au dus, ce au scos la iveală, ce simptom grav au propus spre reflecţie, acţiune şi tratare, filozoful-filolog-traducător Heinz Wismann (autor, în 2012, al eseului nu întîmplător, europeneşte intitulat Penser entre les langues, „A gîndi între limbi“: dar nu se desfăşoară, nu apare oare, întotdeauna, gîndirea „între“, nu tocmai acesta e rolul ei, să fie, să se inventeze acolo unde „nu e nimic“?), „Europa nu este o realitate dată, înscrisă în ordinea naturală a lucrurilor, ci o creaţie umană, realizată de către locuitorii, autohtoni sau imigraţi, de pe minusculul promontoriu al imensului continent asiatic, care a primit [mitologic, se cuvine reamintit] numele de Europa“.

Europa e în sine un fapt cultural. Europa e o creaţie mitologică, o perpetuă mitologie trăită care, ca atare, nu putea să „prindă“ nici din prima, nici o dată pentru totdeauna. Europa este principala cultură de sine. Principala creaţie culturală europeană e Europa însăşi. Deja, dintotdeauna deja, însă, o „Americă“: mai înainte de orice Americă (ceea ce face din America un simplu episod european), Europa înseamnă ruptură de sine şi fugă de sine, fără teritoriu la îndemînă însă, de unde, pe de o parte, suprapunerea arheologică, adică profunzimea, producţia de sol şi subsol, de temei şi de subconştient, şi, pe de altă parte, „decolarea“, „alunecarea“ în virtual, în ideal – în cultură.

„Nici o epocă, nici o ţară şi cu atît mai mult nici un individ nu îşi pot aroga titlul de depozitare ale spiritului european“, continuă Heinz Wismann. „Născută dintr-un gest de ruptură, realitatea europeană nu aparţine decît celor care îndrăznesc s-o reinventeze“, scrie exegetul lui Heraclit. Tocmai de aceea, încercînd o definire, o reducere la esenţă a „europenismului“, Heinz Wismann propune, ca termen-cheie, „renaşterea“, dar, evident, la plural, adică „renaşterile“: „Noţiunea de renaştere este, probabil, cea mai potrivită pentru a califica crizele de creştere ale culturii europene. […] Căci cea care o incarnează este mişcarea, nu o configuraţie spaţio-temporală sau alta“.

Crizele culturii europene sînt necesar recurente: din asta se hrăneşte, creşte, se reinventează ea. Cultura europeană este o cultură a crizei şi a criticii, a auto-punerii în/ca criză, a depăşirii crizei şi a inventării de crize: însuşi conceptul de cultură este o invenţie, o creaţie europeană. Or, în sens european vorbind, cultura înseamnă tocmai o serie de „crize de creştere“. Cînd nevoia permanentă de „creştere“ nu o mai pune în „criză“, cînd Europa nu-şi mai recunoaşte, self-cultural, nevoie de creştere, cultura europeană, care este cadrul transcendental al înseşi ideii de Europa, Europa-cultură se de-cultivă, se clatină, este în pericol. Ca acum, de exemplu. Iar!

În momentul de faţă, Europa nu mai vrea, nu mai îndrăzneşte, tocmai, să se cultive pe sine, adică să reinventeze, să crească. Se pierde răspîndindu-se, generalizîndu-se. Preferă să se oprească ipostaziindu-se sinucigaş în „ea însăşi“. Or, a nu mai vrea să se reinventeze pe sine înseamnă, pentru Europa şi în cel mai european sens, de-cultivarea, ieşirea din propria cultură, îngheţarea ideii culturale de „Europa“, a proiectului cultural european.

Căci, aşa cum s-a tot spus, Europa, ca atare, în sine, este un fapt de cultură. Şi poate că nu am avea decît de cîştigat, măcar în curaj şi precizie, dacă am „regionaliza“ ontic celebrul destin tehno-metafizic heideggerian al Fiinţei la „Europa“ însăşi, continent permanent virtual, care a ajuns, a fost nevoit să se caute în întreaga lume.

„Europa“, cultural, adică esenţial vorbind, este o tehnică de supravieţuire prin reinventare de sine – cu preţul altora. „Europa“ se proiectează, în toate sensurile acestui cuvînt, ţine de proiect, proiecţie şi proiectare. Mai mult, mai radical, „Europa“ este o tehnică „lingvistică“ de realizare, mai precis de auto-perfomare: un act de limbaj încununat de succes.

Numai ce e fragil, precar, pur ideal, silit şi reiterat ideal, precum „Europa“, devine o realitate compulsiv auto-referenţială. Pînă să ajungă să aibă o realitate politică, la care e foarte posibil să ezite mult timp să acceadă, de frică să nu-şi piardă sufletul, spiritul, „duhul“, Europa este o idee, o proiecţie culturală. Europa nu putea să nu inventeze cultural ca dinamică şi proces avînd în vedere lipsa ei permanentă de dat, eterna ei problemă teritorială, de auto-proiectare din idealitatea cartografică pe tărîmul istoriei. Pe rînd, cele care aveau să fie „marile naţiuni“ europene au preluat, şi-au asumat, prin „fugi înainte“ şi încercări temerare de performare a esenţei pur ideale, întruparea cîte unei Europe, ceea ce nu avea cum să nu producă o istorie sîngeroasă: „Europa“ în luptă cu ea însăşi.

Proiectul şi ideea de „Europa“ au avut însă, şi au încă, un dublu. „Europa“-idee şi „Europa“-proiect au fost permanent însoţite, dublate de Europa-fantomă, de Europa-duh, de Europa-stafie. Iar jocul de ghilimele de mai sus vrea să arate că tocmai ipostazierea, îngheţarea ideii şi a proiectului europene pot ucide credinţa că Europa e gata înfăptuită într-un anumit fel, naturalizînd-o, alterează esenţa pur culturală a ideii de Europa.

Aşa cum bine face că reaminteşte Heinz Wismann, Europa s-a născut renăscînd dintr-o ruptură, ba chiar dintr-o fugă: e o idee răpită, o idee furată dintr-o pasiune, căreia i se tot caută implantarea. Europa e, pur cultural, o idee pe drum, un proiect pe drumuri. Am putea s-o definim, altfel spus, printr-un gest pur european-cultural, să ne autodefinim (deleuzian) ca nomadism pe loc, ca „verticalizare“ şi „arheologizare“ de fugi, de căutări „tot înainte“, de false reîntoarceri şi, deci, de false reamintiri ale adevărului şi originilor (Heidegger), eroarea şi erarea reprezentînd tocmai „Europa“ ca victorie pur culturală, tehno-politică, asupra lipsei de fundament, de origine, a nelegiuirii originare. Europa ca „deconstrucţie“ virtuoasă în act.

Din hăul acestui elan, din foamea aceasta de realizare nu se ştie cît s-a născut Europa însăşi, dar căutarea conflictuală de sine a ideii de „Europa“ a trezit lumea, a pus întreaga lume în mişcare, a mobilizat mapamondul, Europa a sunat apelul către întreaga umanitate să pună, militarizat, umărul la imposibila realizare a proiectului de sine, a cărui esenţă tocmai lipsa unei esenţe date e, tocmai în căutarea tehno-metafizică devoratoare a unei întrupări istorice constă. „Europa“, idee pur culturală, hybris al realizării unui vis mitologic, este stafia care bîntuie lumea.

Se poate, chiar, spune, că tot restul lumii e „Europa“, mai puţin Europa însăşi. Privilegiul marilor eroi chinuiţi, pătimitori, Europa oedipiană, „oidipiană“, cum ar spune azi Purcărete. Europa e dezertată, azi (nu pentru prima oară), de însăşi ideea de „Europă“, care a modelat în schimb, deja, lumea.

Iată ce ar putea explica fascinaţia actuală pentru modelul istoric psiho-cultural, cu mare potenţial terapeutic, al lui Aby Warburg. Astfel încît, în locul sau, de fapt, în completarea „renaşterilor“ de care vorbeşte Heinz Wismann, dublînd conceptul plural, voluntarist-constructivist de „renaşteri“ („Europa nu provine dintr-o genă naturală, ci s-a născut dintr-un gest intenţional“, este o „construcţie voluntaristă“, accentuează, supralicitează, chiar, Heinz Wismann), pentru a caracteriza nu numai cultura europeană, ci însăşi Europa, identitatea europeană ca realitate eminent culturală, pentru a recunoaşte în Europa în primul rînd un complex cultural, trebuie, e bine, e critic, terapeutic, să vorbim şi de „supravieţuiri“ (Nachleben), de reminiscenţe marginale şi de renaştere prin marginalităţi ocultate, refulate.

Pe lîngă un mare proiect „istorial“, şi tocmai pentru a putea să relansăm marea, eroica, prometeica idee auto-culturală a unei Europe a renaşterilor prin rupturi conştiente de sine (auto-originări critice), ar fi, poate, înţelept, medical, dietetic, să facem loc în proiectul european şi umbrei sale, stafiei sale, duhului său, şi să proiectăm Europa nu numai după auto-cultura marilor naţiuni-subiect deja tradiţionale, ci incluzînd înţelepciunea istorică a micilor naţiuni-obiect, care figurează, poate, o Europă mai aproape de propria origine-lipsă, de cultura de sine a Europei ca fugă pe loc. Singurele integral europene sînt poate tocmai culturile europene „mici“, „secunde“, „derivate“, „periferice“, „subalterne“. Micro-culturile europene ale ideii de „Europa“ prezintă, poate, deja, realizări concrete ale acestei idei, dat fiind că e vorba de ţări care au fost obligate să se realizeze european, să împlinească, în grădina din spatele casei, ideea culturală de Europa.

Pentru a putea să se relanseze ca proiect mare, Europa trebuie să se regăsească în mic, în măruntele, dar intensivele hibridări impuse de nevoi. Poate că numai modelul „supravieţuirilor“ marginal-minore mai poate salva, resalva, relansa modelul, deja trecut, deja depăşit, al „renaşterilor“ masive, tranşante.

Dacă Europa, şi ideea pur culturală de „Europa“, zac în momentul de faţă, e pentru că, asemenea lui Gulliver, confundă măreţia cu marele, grandoarea cu masivitatea.

Europa nu se poate relansa decît rupîndu-se din nou, explicit-critic, de ea însăşi. Reamintindu-şi că nu e decît o idee răpită care tot caută să-şi dureze o casă. Un pur vis cultural, adică.

Bogdan Ghiu este poet, eseist şi traducător.