Societate

Între profeții, Întrupare și actele Întrupării există o continuitate și o subtilă corespondență, astfel încît Iisus este împlinirea vizibilă a celor anunțate și totodată exegeza lor.

Acum e momentul să-i apreciezi pe cei de lîngă tine, pe cei pe care îi ai, să vezi cît sînt de importanți.

De-a lungul timpului, măștile au jucat tot atîtea roluri cîte credințe, tradiții, culturi au existat.

Am rămas dator cu partea a doua a interviului pe care l-am luat elevilor și cu o concluzie pe care cred că o pot trage.

În orice religie, comunitatea e răspuns la chemarea Unului, e re-uniune a mulţimii umane sub/în lumina Principiului divin.

Ne simțim iarăși foarte vulnerabili, ca și la Colectiv sau Caracal. Pentru că iarăși ies la iveală neglijența și minciuna.

Informarea vine la pachet, în vremurile astea, cu patetisme și binemeritate revolte.

Micul roman Jucătorul – compus de Dostoievski la Baden-Baden ne oferă o autobiografie ficțională, punctată cu teorii psihosociale despre ruși, francezi, polonezi sau englezi, dar și cu rudimentele unei filozofii a probabilităților.

În ideea oferirii unui suport de pregătire pentru elevi, ministerul, prin CNEE (Centrul Național pentru Examinare și Evaluare), a decis să publice un set de subiecte de antrenament, teste construite pe modelul celor de la examenele naționale. Consider inițiativa nimerită, oportună, ba chiar excelentă și dintr-un alt punct de vedere decît cel al menținerii elevilor în contact cu școala și al pregătirii lor pentru examene.

Tema fenomenului hikikomori, pe care o regăsim și în cele mai multe dintre romanele lui Haruki Murakami, este o realitate socială, guvernul nipon estimînd, în urmă cu trei ani, că în Japonia ar exista peste un milion de oameni care s-au distanțat social, retrăgîndu-se în solitudinea casei lor.

În toate modulațiile ei, de la vagă neliniște la angoasă, frica spune lucruri esențiale despre noi, despre felul în care sîntem alcătuiți și, mai cu seamă, despre propria așezare în viață.

Îi datorez, așadar, editurii primele frînturi din chipul adevărat al țării în care m-am născut. Un dar amar, îmbogățit însă în timp cu frînturi de biografii excepționale, povești incredibile despre curaj și rezistență, jurnale tămăduitoare.

Mulți dintre noi, după mintea și posibilitățile fiecăruia, dezvoltăm ideologii de supraviețuire. Vorbind cu unii și cu alții, am întîlnit ideologii de toate felurile.

Biserica admisese că cinstirea icoanelor se poate dispensa, în perioada epidemiei, de sărutarea lor.

Truismul suprem nu poate fi detronat: sîntem mai ales suma întîlnirilor noastre, fie acestea împrejurări speciale (adică izolate ca atare, printr-o memorie mereu subiectivă), cărți majore (pentru că ne-au influențat durabil) și mai ales oameni.

Tot ce ni se-ntîmplă acum e atît de nou, încît aproape nici unele dintre grilele pe care le-am aplicat o viață întreagă nu mai pot fi aplicate.

Pandemia COVID-19 ne propune ca măsură profilactică fundamentală deja faimoasa „distanțare socială“: să stai cît mai departe de aproapele tău! Omul (infectat) e dușmanul omului sănătos.

O înrădăcinată obișnuință intelectuală situează miracolele în zona puțin frecventabilă a iraționalului.

Spectacolul lumii în direct, fie că era vorba doar de cei doi chelneri care treceau grăbiți cu tava, fie de domnul la costum care freca telefonul la masa de alături, putea fi seducător.

Cîştigă teren conştiinţa că o cultură religioasă e necesară în modernitatea tîrzie, iar dezbaterile asupra problemelor ei se înmulţesc.

De la Ludovic al XIV-lea pînă la Macron, conducătorii Franței au cochetat cu scrisul, ca și cum acesta ar fi „sufletul“ suveranității.

Că nu e o glumă, nici un scenariu distopic, ci va fi, cel puțin pentru un timp, un  mod de viață: unul în care va trebui să îmbinăm autoprotecția cu altruismul.

Secularizarea împreună cu epidemia de gripă chineză care a trezit-o din amorțeală au atras în capcana schizofreniei mediatice cuminecarea creștinilor.

Cel mai mult frapează asimetria chipului: jumătatea care corespunde mîinii ce binecuvîntează are o seninătate luminoasă și privește direct spre cel care contemplă icoana, în vreme ce jumătatea stîngă a feței, corespunzătoare mîinii ce ține Evanghelia, este cuprinsă de o umbră severă.

Știu rețeta perfectă prin care poți face un copil să citească. Am experimentat-o pe pielea mea. Am crescut cu ea.

Sînt copil crescut la bloc, în perioada comunistă. Cu bunici care stăteau la casă, ce-i drept, în București. Așa că se poate spune că m-am înfruptat din ambele variante.

Biblia începe cu desfăşurarea ordinii lumii şi, implicit, cu o revărsare de frumuseţe.

Demonizăm diferența (de culoare, limbă, cultură, etnie, religie etc.). Și putem drege aceste ajustări prin educație civică, umanistă, adică prin gîndirea sinceră a universalității creștinismului căruia, patrimonial și spiritual, îi aparținem.

Știam că mă interesează subiectele care nu sînt senzaționale și de actualitate, oamenii „mici“, asemenea fiecăruia dintre noi, pînă la urmă, aparent insignifianți, dar, de fapt, cu toții avînd o poveste.

De două ori repetă Sfîntul Apostol Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, această idee paradoxală.

Poate că în zilele noastre ezitarea în fața căsătoriei ține în bună măsură de neîncrederea în trăinicia ei sau în posibilitatea fidelității.

E o senzație cel puțin ciudată cînd copilul tău ajunge la vîrsta la care, practic, ți-ai început tu viața. La care ai încercat și ai început să te pui pe propriile picioare și să te ții pe ele, ca să nu ajungi precum Bambi în celebra scenă de pe gheață.

Biserica mănăstirii Rîşca are o atmosferă aparte, dată de armonia dintre părţile bisericii, de fresca exterioară, de liniştea locului, de comunitatea monahală.

Depuse în mentalul colectiv de tradiţie, de cultură, de istorie, simbolurile fac parte, fie şi latent, din bagajul omului de astăzi.

Noua generație s-a format în alt referențial cultural, vîrfurile ei au emigrat, cei mai mulți trăiesc într-un decor mental pro-occidental, asumat bovaric și mimetic, dar nu mai puțin sincer, după „buget“.