Cuvintele lui Iisus pe Cruce

O imagine a lui Hristos răstignit dintr-un manuscris din secolul al XI-lea al scrierii lui Rabanus Maurus De laudibus sanctae crucis, aflat astăzi la Biblioteca Vaticană, poate să ne ofere o intuiție esențială pentru înțelegerea relației dintre Cuvîntul revelat în Scripturi și Cuvîntul „care s-a sălășluit în trup”. Dacă privim cu atenție pagina ilustrată, vom putea citi pe verticală textul poetic al autorului, în timp ce figura lui Hristos răstignit pe o cruce nevăzută este conturată de texte care îi dezvăluie identitatea. Imaginea și textul se juxtapun și se întrepătrund într-o reprezentare complexă a Cuvîntului care face prezente realiter, în deplinătatea lor, cuvintele pe care El însuși le-a inspirat. Între profeții, Întrupare și actele Întrupării există o continuitate și o subtilă corespondență, astfel încît Iisus este împlinirea vizibilă a celor anunțate și totodată exegeza lor. Să ne amintim cum, în diverse momente, învățătura Sa era tocmai o hermeneutică a Scripturii, pe care a continuat-o și după Înviere pentru ucenicii ce se îndreptau spre Emaus. Cu atît mai mult în actul suprem al jertfei pe cruce ceea ce face și ceea ce spune Iisus reprezintă o revelație a misiunii sale.

Mai cu seamă în tradiția occidentală s-a acordat o atenție specială meditației celor șapte cuvinte rostite de pe cruce. O sistematizare a mărturiilor evanghelice concordante, cît și a celor unice, a început în Evul Mediu pentru a da mai apoi naștere unei bogate literaturi care a însoțit devoțiunea centrată asupra Răstignirii, aspectele sale doloriste, și a condus la crearea unei muzici tematice culminînd cu lucrarea lui Haydn: Musica instrumentale sopra le sette ultime parole del nostro Redentore in croce, o sieno sette sonate con un’introduzione ed al fine un teremoto (1787). Dar nu atît asupra istoriei acestei exegeze teologice și culturale mă voi opri aici, cît asupra cîtorva sensuri pe care le poate desprinde o citire atentă a Evangheliilor.

Primul dintre cele șapte cuvinte apare la Luca 23, 34: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. În fața dezlănțuirii urii, batjocurii și cruzimii, Hristos împlinește, din condiția celui nevinovat, ceea ce le spunea ucenicilor săi pentru a-i face „fii ai Părintelui ceresc” (Matei 5, 44-45): iubirea față de vrăjmași și iertarea. Primul cuvînt este, așadar, o intercesiune pentru cei care se pun ignar în slujba răului. Nici o altă reprezentare a imensei disproporții între batjocura umană și identitatea divină, regală, a celui care o suportă pînă la capăt, ascuns în smerenia sa, nu este mai elocventă ca fresca lui Fra’Angelico de la San Marco din Florența: Hristos legat la ochi și îmbrăcat în veșminte imaculate este așezat pe tronul dumnezeirii Sale; în jurul său sînt zugrăvite simbolic gesturile violenței și ale deriziunii. Din iconografia ortodoxă aș alege o frescă din naosul de la Arbore cu Hristos legat la mîini, dar îmbrăcat în haină împărătească.

Lîngă cruce rămîn în fidelitatea lor neabătută femeile în frunte cu Fecioara Maria, avîndu-l ca însoțitor pe „discipolul iubit” (Ioan 19, 26-27). Iisus îi vorbește Mariei cu o solemnitate care „dez-apropriază relația”, după cum nota părintele Scrima, trimițînd la Geneză 3,15, dar și la episodul primei minuni din Cana: „Femeie, iată fiul tău!”, iar discipolului îi spune: „Iată mama ta!”. Ceea ce are înfățișarea unei griji filiale față de mama rămasă singură este, în profunzime, revelarea maternității spirituale a Mariei în relație cu cei pe care credința în Înviere îi va face fiii săi. Aceștia sînt reprezentați simbolic de singurul ucenic care nu a fugit și care, primind-o pe mama lui Hristos ca pe propria mamă, își asumă, de fapt, grija față de comunitatea spirituală a Bisericii. De aceea, icoana Bisericii care se află întotdeauna în vîrful iconostasului redă acest episod al Răstignirii.   

De-o parte și de alta a crucii se află doi tîlhari: unul participă la deriziunea generalizată, pe cînd cel din dreapta i se adresează direct lui Iisus, trimițînd la invocarea milostivirii divine din Psalmul 105, 4: „Adu-ți aminte de noi, Doamne, întru bunăvoința Ta (...)”. Este singurul care îi spune lui Iisus pe nume dintre toți cei pe care i-au reținut evangheliștii, iar rugăciunea lui a rămas esențială în Biserică. Hristos i se descoperă în paradoxul dramatic al condiției sale despre care profețise Isaia și îi promite: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43). Convertirea în ultima clipă este posibilă. Dar esențial e faptul că tîlharul a văzut cu ochii pocăinței în suferința celui nevinovat, sub chipul desfigurat de durere, pe Cel care putea făgădui paradisul. În poemul Luca XXIII, Borges redă astfel întîlnirea: „De la mulțimea ce-l batjocorea / a auzit că lîngă el murea / Un Dumnezeu și-orbește i-a grăit: / De mine, cînd împărăția ta / Veni-va, să nu uiți, și necuprins / Glas ce-ntr-o zi pe toți i-o judeca / De pe cumplita Cruce s-a desprins, / Făgăduindu-i Raiul. Le-a venit / Apoi sfîrșitul. Însă omenirea / Nu lasă să se piardă amintirea / Acelei seri în care au murit” (trad. de Andrei Ionescu).

Al patrulea moment a fost interpretat adesea exclusiv ca strigăt al abandonării, al solitudinii în suferință, al absenței lui Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34). Iisus rostește, de fapt, Psalmul 21, 1, rugăciune care începe cu o răscolitoare plîngere a celui care se simte părăsit de Dumnezeu, dar se încheie cu credința în mîntuire și cu profeția convertirii popoarelor la Dumnezeul lui Israel. Pe cruce, Cuvîntul făcut om împlinește ceea ce poporul său primise cu multă vreme înainte. Din întreg sensul psalmului doar chipul suferinței este vizibil prin cuvintele rostite, adică exact ceea ce aveau sub ochi cei care îl priveau atunci.

Setea de care amintește doar Ioan (19, 28) este de asemenea realizarea unei profeții din psalmi (68, 25): „Și mi-au dat spre mîncarea mea fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet”. Dar paradoxul condiției divino-umane a Răstignitului era că setea cumplită a omului de pe cruce aparținea Celui care dăruiește apa vie. Expresie dramatică a umanității lui Hristos, setea de pe cruce rămîne ca o chemare a celor cărora le va fi sete de Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi este sete – avea să scrie Sfîntul Grigorie din Nazianz – pentru ca oamenilor să le fie sete de El.

Și cînd toate cele profețite despre suferința dreptului s-au împlinit, Iisus însuși se dezvăluie prin al șaselea cuvînt ca pecete a Scripturii și împlinitor al voii Tatălui: „Săvîrșitu-s-a” (Ioan 19, 30) –confirmare a sensului jertfei spre care au condus toate actele de pînă atunci și nicidecum constatare resemnată a sfîrșitului.

Ultima rostire, pe care ne-o redă Luca (23, 46), e adresată, ca și prima, Tatălui: „Părinte, în mîinile Tale încredințez duhul Meu!”. Și aici Iisus reia cuvintele unui psalm (30, 5), dar schimbarea formulei de adresare exprimă tocmai identitatea sa filială. În loc de „Domnul” spune „Abba”, Părinte, așa cum îi învățase pe ucenici să se roage. Psalmul 30 (31) este dedicat fidelității lui Dumnezeu sau, mai exact, relației între fidelitatea lui Dumnezeu și fidelitatea oamenilor: cei care se încred în Dumnezeu vor fi izbăviți. Însă cel de-al șaptelea cuvînt exprimă mai mult: Fiul încredințează, printr-un act al voinței, ceea ce a primit în dar Tatălui, așa cum le spusese ucenicilor: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. / Nimeni nu-l ia de la mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși ca să-l iau” (Ioan 10, 17-18). Iisus își încredințează Duhul care îi va fi redat prin Înviere și astfel întregului trup mistic al Celui înviat. „În această încredințare a Duhului, în această transmitere a Duhului – nota părintele Scrima – Ioan vede deja începutul tradiției lui Iisus.”

(Pentru aprofundare: Gianfranco Ravasi, Le sette parole di Gesù in croce, Queriniana, Brescia, 2019; André Scrima, Comentariu la Evanghelia după Ioan, trad. de Anca Manolescu, Humanitas, 2003)

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.

Foto: wikimedia commons