Cei șapte ani de acasă și igiena personală
Mi-am dat seama, cu ocazia acestui scîrbos virus, că, pînă la urmă, ca să mă feresc de el și să scap (sper) cu viață, nu trebuie decît să aplic regulile pe care le-am învățat în copilărie. Pe care mama mea, o persoană hipercurată și hipercorectă, mi le-a inoculat, practic, dintotdeauna.
Pentru că părinții mei nu mă terorizau și nici nu mă brutalizau în vreun fel, ci doar mă iubeau și mă înțelegeau, niciodată n-am simțit, culmea, nevoia să-i contrariez. De aceea am fost plodul atipic care, chiar atunci cînd era cu gașca (căci aveam și așa ceva, adică un grup de vreo cinci copii cu care alergam de colo-colo și jucam „fațea” pe strada bunicului meu), păstra regulile învățate acasă. Din loialitate, pînă la urmă, față de niște oameni care nu-mi făcuseră nici un rău, ci dimpotrivă. Sigur, credeam și-n regulile în sine: în sensul că, dacă-mi spuneau ai mei că așa e, nici prin cap nu-mi trecea să pun la îndoială – dacă ei erau OK, și regulile lor trebuie să fi fost.
De pildă, toți copiii culegeau fructe din pom și le hăpăiau – evident, nespălate – ca atare. Eu, una, nu. Nu mîncam nici să mă tai corcodușe nespălate din pomul situat fix în capul străzii. Alergam cu ei, mă ascundeam, îi introduceam chiar în „intimitățile” bunicului meu, adică în pivniță și în magazie, ba chiar și pe furiș în baia bunicii mele, ori chiar în camera ei, ca să ne ascundem după o perdea. Dar fructe nespălate nu mîncam.
Din fericire, nu m-au dat afară din gașcă pentru asta. Nici nu m-au retrogradat în categoria celor care doar se puneau la „fațea“, pentru că mereu nu-i găseau pe toți și-i scuipa cineva. Cînd am ajuns prin clasa a opta, și apoi la liceu, unii și alții au început să fumeze. WC-urile erau pline de fumători, la fel și curțile interioare. Nu m-a tentat deloc chestia asta, nici nu mi-a dat prin cap că s-ar putea: poate și pentru că aveam doi fumători învederați în familie, care au sfîrșit-o prost și din cauza fumatului.
O singură dată am încălcat principiile învățate acasă, și atunci am făcut hepatită. A fost momentul meu de deschidere la ideea de comunitate și, pînă la urmă, de revoltă: prin clasa a șaptea, nu mai voiam să fiu o entitate de sine stătătoare, ci un element dintr-o mulțime, o ființă integrată în comunitate. Ca atare, deși pînă atunci mă spălam riguros pe mîini, cu săpunul meu adus de acasă, și-mi mîncam în tăcere sandvișul propriu și personal, atunci m-am hotărît să fac lucrurile altfel: să nu mă mai spăl pe mîini și să împart sandvișul cu toată lumea. Ba mai mult, să mănînc și eu de la alții.
O perioadă am fost foarte fericită, am simțit că plutesc pe un norișor empatic și comunitar. După care am făcut hepatită de tip A, din cea zisă a mîinilor murdare, și a trebuit să stau vreo lună acasă, să țin regim și să nu fac sport à la longue. A fost, desigur, inițierea mea, dureroasă și cam de durată, în comunitate. Băiatul meu, la rîndul lui, cînd s-a hotărît să încalce regulile care brusc păreau drastice de acasă și să bea din aceleași sticle de apă din care băuseră și alți colegi, a făcut mononucleoză.
Ce-am învățat, ar sări imediat moralistul, din aceste experiențe? Pînă una-alta, că regulile de igienă ale mamei mele, devenite apoi ale mele, sînt, de fapt, sfinte. Diverse persoane din jurul meu, în diverse etape, au tins să le considere exagerate: dar erau, în realitate, de bun-simț. De pildă, să te speli pe mîini cînd intri în casă, după toaletă, după gunoi și, în general, după ce ai pus mîna cam pe orice, și mai ales înainte să mănînci.
Să nu-ți bagi degetele în gură, nas, ochi și chiar urechi, căci nu-i nici igienic și nicidecum frumos. Să-ți lași pantofii de-afară la ușă și să-ți pui în casă niște papuci. Să nu te trîntești cu hainele de stradă în pat, ci să ți le scoți și să le așezi frumos, ca un copil ori chiar adult ordonat ce ești, pe umeraș. Să te speli și pe față cînd vii de-afară, chiar cu săpun. Să te speli pe dinți după fiecare masă, cu propria și personala ta periuță.
Să pui, pentru Dumnezeu, mîna (acum cotul sau șervețelul) la gură cînd strănuți, tușești sau chiar caști. Să nu scuipi cînd vorbești și nici să te îndeși bezmetic în interlocutorul tău, ca să-i iei aerul și spațiul vital. Să nu-ți vîri furculița în castronul comun, ci să iei mîncarea de acolo cu o lingură. Și nici să nu te apuci să bei după alții, din paharele lor, oricît de dragi ori apropiați ți-ar fi. Să nu bagi fructe și legume nespălate în frigider, să nu lași să se adune rufe murdare cu tona, să le speli la timp și la temperaturi mai ridicate. Să-ți tai unghiile rezonabil de scurte și, mai ales, să ți le cureți.
O listă cît se poate de benignă și anodină, cu gesturi aparținînd celor șapte ani de-acasă în privința igienei. Nimic nou, veți zice, dar cu toții, cel puțin pînă la virusul ăsta, ne mai permiteam derogări de la ele. Dacă însă ni le reamintim acum și le aplicăm cu strictețe, avem toate șansele (desigur, respectînd și partea cu măștile și distanța socială) să ieșim sănătoși și, sperăm, voioși din povestea asta.
