Senzații contradictorii
Tot ce ni se-ntîmplă acum e atît de nou, încît aproape nici unele dintre grilele pe care le-am aplicat o viață întreagă nu mai pot fi aplicate. Nu mai pot fi aplicate pînă la capăt. Practic, nu avem grile pentru ce ni se întîmplă. La fel cum nu e, încă, leac pentru coronavirus.
Aplicăm și noi, pe ici, pe colo, cam ce merge din grilele precedente. Un cocktail de Tamiflu cu… un cocktail de instinct de supraviețuire și iubire de aproape. Cele două alternează cu viteză amețitoare în perioada asta. Ba chiar, de cele mai multe ori, se suprapun. Ești, ca minuscul om sub vremi, mereu sfîșiat (știu, cuvîntul e cam melodramatic) între cele două. Instinctul de supraviețuire, nesimțitul, îți dă ghes, vrea mereu să fie el primul care aranjează lucrurile după ordinea lui: eu să scap, nu-mi pasă de ceilalți.
După el, la o distanță considerabilă de cele mai multe ori și, din fericire, uneori chiar în același timp, vine și gîndul la ceilalți. O să țin minte toată viața momentul cînd, pe la 14 ani, pe vremea lui Ceaușescu fiind, în imposibilii ani ’80, vedeam troleibuzul venind în stație. Știam că e o chestie de secundă să nu-l ratezi sau să nu ajungi pe scară: trebuia să știi exact unde să te poziționezi și, apoi, să te strecori abil prin mulțime ca să fii aproape de o ușă, să poți și coborî. Cînd o luai prin mulțime și nu vedeai decît luminița de la capătul tunelului în fața ochilor (ușa de la mijloc, să zicem), produceai, vrînd-nevrînd, victime colaterale. Pe scurt, mai dădeai peste oameni. Poate chiar intenționat, la modul că nu-ți păsa decît de înaintarea ta, nu mai vedeai în stînga și-n dreapta. Aveai totuși o fracțiune de secundă să-ți cîntărești dilemele morale: e bine ce-am făcut, am dat peste bietul om, sînt un monstru?
Am învățat, cu timpul, să mă strecor fără să mai dau peste oameni: mă fofilam ca o sfîrlează, fix prin centru. Sigur, mai dădeam peste cîte cineva, dar rar. Un declic s-a produs în mintea mea, atunci: faci ce faci, dar nu cu orice preț. În contextul epocii comuniste, în care, mai ales în ultima perioadă, am fost educați, conștient sau nu, că fiecare se descurcă pentru el, să ținem ce avem că nu se găsește, că e greu să facem rost, gîndul ăsta din fundul creierului nu a fost ușor de păstrat.
Uneori se mai aprindea, precum beculețele de Crăciun, alteori se blura cu totul. Fusesem crescută oricum egoistă, copil unic fiind și pentru părinți, și pentru bunici. Noroc că totuși, neavînd o fire chiar insuportabilă, îi iubeam pe cei care mă iubeau și le eram recunoscătoare. Așa s-a întîmplat cînd bunica mea, de pildă, a făcut Alzheimer și a avut un episod horror, cînd n-a mai știut de ea și s-a prăbușit în propria-i mizerie fiziologică. Atunci, iar, s-a produs ceva: nu mi-a fost scîrbă de ea, ci dimpotrivă. Deteriorarea ei fizică m-a apropiat, cumva, mai mult de ea.
Ce vreau să spun e că în vremurile sinistre pe care le trăim ar trebui să ne formăm un fel de dublu mecanism de supraviețuire: pe de o parte, unul care ne permite să ne activăm propriul instinct de care vorbeam, să facem ce trebuie și ce ține de noi ca să rămînem în viață; pe de alta, să ne străduim, chiar dacă nu ne vine întotdeauna, să ne extragem instinctul ăsta de supraviețuire la pachet cu grija față de ceilalți. Să ne obligăm să nu uităm că, deși am vrea să ne salvăm pe noi înșine în situații grele, nu sîntem numai noi pe lume. Nu sîntem numai noi și familiile noastre. Mai sînt și ceilalți.
Oameni care sînt și ei imperfecți, ca și noi, de altfel, și care ne pot pune, de destule ori, în situații dificile. Trebuie să ne dezvoltăm, în timp, un soi de nou simț pentru situația de criză în care trăim, care să ne împingă la supraviețuire fără să ne pierdem umanitatea. Fără să ajungem să-i urîm pe cei din jur pentru că ne pot transmite virusul, ne pot lua bucățica de la gură ori spirtul din sacoșă.
Să găsim o soluție în care să nu trebuiască să alegem între cele două atitudini față de lume și față de celălalt: e loc pentru amîndouă, dacă vrem să fie loc. Să nu ne abrutizăm. Să fim atenți, să fim vigilenți, să le atragem atenția celorlalți cînd greșesc, dar nu fără toleranță, afecțiune și înțelegere. Cu fermitate, dar nu cu ură.
Sînt sigură că se poate, cu un exercițiu îndelungat și multe scăpări. Știu, după cîteva zile de stat în casă, ce importantă e umanitatea. Cînd am ieșit la o scurtă plimbare prin împrejurimi și i-am văzut pe cei doi domni din zonă, de pildă, care trag mîța de coadă toată ziua la garajul local, am fost atît de fericită… Le-am zîmbit de la distanță și, măcar pentru o clipă, mi s-a părut că toate sînt iar la locul lor.
Știu că trebuie să păstrăm distanța reglementară unii față de alții cînd mergem pe stradă, la magazin etc. Dar sper să nu ajungem să-i considerăm pe ceilalți doar potențiali transmițători de virus, ci semeni cu care putem schimba o idee, o vorbă, un zîmbet sau măcar o privire. Să nu renunțăm la solidaritatea umană. Să nu ne pierdem afecțiunea pentru ceilalți. Și, orice ar fi, nici simțul umorului.
