Familia și iubirea mai frustă
De Paști, de fiecare dată, mă apucă nostalgiile. Nostalgiile după familia mea. Cea din copilărie, pe vremea cînd eu eram copilul.
Nu că cea de acum nu ar fi o familie minunată. Doar că poziția mea de atunci era alta, evident. Una mai făr’ de griji. Acum sînt un fel de cap al familiei, nu neapărat în sens pozitiv: mai curînd în sensul în care m-am nimerit, se pare, persoana cea mai responsabilă, așa încît trebuie să mă ocup de toate „treburile murdare” pe care alți membri le ignoră, de cele mai multe ori nu voit.
Așa că, printre dezinfectări de produse alimentare, de clanțe, robinete și produse de la supermarket, turnat soluție cu clor pe prag și negociat prin ușă cu deja celebrii curieri, mintea mea zburdă către the good old times. Să ne înțelegem: nu e vorba de nici o nostalgie absolută, ci de una perfect relativă și aleatorie. Și nicidecum de una legată în vreun fel de epoca ceaușistă, în care s-a nimerit să pice copilăria mea.
E vorba de amintirea unor vremi în care eram centrul atenției și buricul pămîntului – toate astea, desigur, într-o lume minusculă, alcătuită din, să zicem, vreo zece persoane. Așa cum era floarea Micului Prinț pe planeta lui, așa eram eu în familia mea extinsă alcătuită din mama, tata bunicul, bunica, unchiul meu, nașa mea și mama ei. Norocul meu a fost că, pentru toți oamenii ăștia, am fost primul copil venit în mijlocul lor. Cu toții aveau, se pare, în momentul respectiv o doză mare de disponibilitate pentru îngrijirea unui plod. Era și la sfîrșit de ani ʼ60, cînd atmosfera din România comunistă se mai relaxase: în pușcăriile comuniste cei mai mulți fuseseră deja torturați și omorîți, cei care se hotărîseră să emigreze o făcuseră deja.
La începutul „domniei” lui Ceaușescu, după momentul ʼ68 și neimplicarea în invazia Cehoslovaciei, acesta păcălise o parte a populației, cel puțin. Probabil că oamenii voiau să vadă partea mai bună, să trăiască pur și simplu. Se mai găsea cîte ceva în magazine, în lume era perioada hippie, totul se democratizase, de la drepturi diverse la sex și modă, apăruse, printre altele, muzica Beatles-ilor, se pășise pe Lună… Ceva din toate astea evident că se simțea și la noi, deși eram închiși în clopotul de plastic comunist.
În contextul ăsta, cel puțin primii ani din viața mea, cei din anii ʼ70, au fost destul de confortabili. Și, incontestabil, fericiți. Cum spuneam, nu numai epoca era mai favorabilă, ci și momentul celor din familie: bunicii mei, de pildă, erau tineri, aveau în jur de 60 de ani și aveau și timp la dispoziție (bunicul nu mai lucra, iar bunica stătuse acasă o viață), și energie. Plus o casă cu curte în București (care, de fapt, nu era a lor, stăteau cu chirie, căci nu se puteau muta în cea cu adevărat a lor pentru că era ocupată de un domn cu grade, ofițer, nu știu exact de care, și care s-a mutat de acolo cu chiu, cu vai, după mulți ani). Dar pe mine nu mă deranja asta, nu înțelegeam subtilitățile sinistre ale epocii. Eu eram fericită în casa lor gen vagon și în curtea cu gura-leului, dalii, petunii, hortensii și trandafiri (pe astea cel puțin mi le aduc aminte, căci bunicul meu îmi tot arăta cum să apeși pe floarea de gura leului, ca să se caște conform denumirii). Acolo nu mă plictiseam niciodată, nici cînd scrijeleam cu lopata prin pămîntul grădinii, speriindu-mă de cîte o rîmă, nici cînd îl „ajutam” pe bunicul meu să ude grădina în fiecare zi pe la ora 17, cu furtunul lui movuliu, plin de petice și prelungiri multicolore. Cred că sarcina mea foarte importantă era să pornesc robinetul, fix cînd îmi dădea el semn. Șitu că era mare emoția să nu ratez momentul.
Bunicul meu era, din toată familia enumerată mai sus, cel mai greu de cucerit, să zicem. De fapt, cel care se exterioriza cel mai puțin. Vorbea foarte rar, era precum bunicul lui Heidi din desenul animat al copilăriei unora dintre noi. Dar mie-mi plăcea asta. Era un partener de fapte, nu de vorbe. Relația cu el era cea mai aproape de relația cu realitatea. Cu ceilalți, inclusiv cu tatăl meu, coceam povești, desene și alte cele de-ale imaginației. Doar cu bunicul meu puneam mîna pe o floare, pe o bucată de pămînt, pe o furnică sau pe un furtun, fără ca ele să devină o zînă, un castel, un dragon sau un șarpe.
Cu el alergam la propriu spre diversele mele activități de copil prea bine îngrijit: gimnastica medicală, exercițiile de ochi. Cu el traversam prin locurile nereglementare și cu el foloseam pe post de orice bucățile identic tăiate din România liberă, ziarul vremii, care venea zilnic în cutia de scrisori și din care bunica mea citea ferparele și cam atît.
Toți ceilalți membri ai familiei mă iubeau la fel de mult, dar altfel fiecare. Mi-am adus însă aminte de modul ăsta mai frust al bunicului meu de a face lucrurile și de a interacționa, pentru că am constatat că-mi folosește, în epoca netrebnicului de COVID: am învățat de la el, printre altele, să fac mai puține fițe și să mă descurc singură și mai simplu în anumite situații.
