Corp, comunitate, religie

Imaginea Papei Francisc înaintînd singur în imensa piaţă vidă de la San Pietro, ca să facă o rugă pentru lumea atacată de „furtuna” epidemiei. Îmbrăţişat de arcele galeriilor lui Bernini şi de privirile online ale catolicilor de pretutindeni. Kaaba izolată, singură în centrul vastului complex de cult, acum pustiu, unde marele pelerinaj al lumii musulmane a fost suspendat. Cubul încărcat de sacralitate mai poate fi atins doar cu privirea, pe diferite ecrane, de veneraţia credincioşilor. Biserici, sinagogi, temple hinduiste şi budiste, moschei sunnite şi şiite şi-au suspendat peste tot în lume slujbele şi ritualurile comunitare in situ. Autorităţile religioase şi credincioşii admit că proximitatea fizică – semnul concret al unirii în credinţă – trebuie înlocuită acum cu distanţa sanitară, ea fiind, temporar, actul atenţiei faţă de semeni.

Gesturile cotidiene ale credinţei sînt şi ele suspendate. Sărutarea icoanelor, pentru ortodocşi, însemnarea cu apă sfinţită din scoica de la intrarea bisericii, pentru catolici, sărutarea mezuzei pentru evrei, abluţiunile musulmane, toate sînt deconsiliate, suprimate temporar din pricina pericolului de a contracta/răspîndi coronavirusul. Nici fraternitatea în credinţă nu se mai poate arăta prin gesturile bine ştiute. Nu strîngerea de mîini ori sărutarea între credincioşi mai exprimă acum „pacea lui Christos”, ci înclinarea unora către ceilalţi, de la distanţă. „Evitaţi orice gest contaminant: îmbrăţişări, sărutări, strîngeri de mîini”, sună pretutindeni sfatul autorităţilor religioase. E drept că unii oficianţi şi credincioşi nu ţin seama de măsurile antivirus, fie din obişnuinţa practicii, fie indignaţi de ceea ce li se pare a fi un atac la credinţă. Dar fie că ascultă de consemnele distanţei, fie că se revoltă împotriva lor, fie că sînt credincioşi practicanţi ori numai respectuoşi faţă de tradiţie, toţi sînt puşi – acut şi neobişnuit – în faţa a trei elemente definitorii ale religiei: comunitatea, corpul, contactul cu sacrul.

Desigur, mai toţi le ştim semnificaţia spirituală, însemnătatea cultică, importanţa concretă. Dar le ştiam ca de la sine înţelese. Deodată, datorită unor constrîngeri nemaiîntîlnite (şi vitale), religiile şi credincioşii lor sînt somaţi să gîndească mai intens asupra celor trei elemente. Să le scruteze natura, calitatea, sensurile, să găsească noi moduri – temporare – de a le exprima, de a le practica.

În orice religie, comunitatea e răspuns la chemarea Unului, e re-uniune a mulţimii umane sub/în lumina Principiului divin. Legătura cuprinsă de cuvîntul religie funcţionează în primul rînd vertical, în raport cu El. Şi se proiectează „orizontal” în fraternitatea/uniunea credincioşilor, adunaţi – spiritual şi ritual – în faţa prezenţei Lui unificatoare: ecclesia pentru creştini, adunare sinagogală pentru evrei, musulmani aflaţi „umăr la umăr” pentru ruga în moschee. Oare suspendarea – temporară – a adunării fizice, concrete poate mina sensul şi consistenţa comunităţii? Desigur nu. Cei care urmăresc în distanţă – prin mijloace video – actul sacru împlinit de oficiantul religiei lor se pot simţi o comunitate fiindcă privesc, fiindcă participă la acel act. Dar e mai multă nevoie, probabil, să interiorizeze actul, să aibă conştiinţa că el nu se consumă la nivel fizic, că ceea îi uneşte este verticala divină – care lucrează în actul ritual. Într-un fel, participarea în distanţă subliniază ceva preţios: anume că verticala divină se sprijină, pentru a ni se adresa, pe fizicalitate, pe spaţio-temporal, dar că lucrează dincolo de categoriile lor.

Totuşi, nevoia noastră de explicit e puternică. Şi ea poate stîrni inventivitate. La Robbiano di Giussano, în Lombardia, de pildă, preotul locului, Părintele Giuseppe Corbari, a cerut credincioşilor să-i trimită, fiecare, o fotografie a chipului lor. Se simţea însingurat în biserica sa. Acum slujeşte în faţa rîndurilor de portrete – substitut evocator al comunităţii locului.

Există deja analişti ai religiosului care se întreabă dacă nu cumva distanţa coronavirus, împiedicînd reunirea fizică a comunităţii, nu va conduce spre variante mai individualiste de credinţă. Nu se va crea sau nu se va adînci, astfel, distanţa între instituţia religioasă şi credincioşi, care vor fi înclinaţi spre pratică religioasă mai ales privată? Dar aceiaşi analişti recunosc că „intervalul de observaţie” e prea scurt, că fenomenul nu poate fi surprins şi judecat ca atare decît pe durate lungi. Se pare, dimpotrivă, că nevoia religioasă de comunitate rămîne puternică, mai ales în atmosfera de autonomie/însingurare a insului proprie modernităţii tîrzii. Iată, de pildă, un caz-limită: există încă în Europa anahoreţi, oameni retraşi în schituri greu accesibile. Nu sînt mulţi, dar există. Unii sînt inşi izbutiţi profesional şi social care au luat hotărîrea să-şi orienteze spiritual viaţa. Dar, în schimnicia lor, nu caută singurătatea. Nu ea le defineşte noua stare. Ci o altfel de grijă pentru comunitate. În recluziunea lor, sînt vizitaţi de o mulţime de oameni în căutare de sfat şi ajutor spiritual. Candidatul la un schit e de altfel avertizat de autorităţile din regiune că nu prea va fi singur. Şi el tocmai asta caută: să-şi asiste semenii.

Suspendarea temporară a reuniunilor de cult nu va slăbi conştiinţa şi sensul comunităţii religioase. Va putea stîrni noi moduri de expresie, substitute pasagere sau chiar variante care subliniază anumite înţelesuri ale comunităţii. Va putea atrage atenţia asupra a ceea ce constituie cu adevărat comunitatea religioasă: orientarea către Acelaşi, adeziunea la El, prin ritual, desigur, dar mai ales prin participare interioară.

Cît despre renunţarea la gesturi religioase obişnuite şi suplinirea lor prin noi moduri de expresie, asta arată, desigur, cît de implicat e corpul în exerciţiul credinţei. Religia e verticală divină care pătrunde prin toate nivelurile existenţei noastre. Pînă în sensibil, în imediat, în trup. Dar nu e „cazată” acolo. Dacă trupul e chemat să participe la exerciţiul credinţei, el e chemat în calitate de element al unui organism ternar – corp, suflet, spirit – destinat coerenţei. Or asta înseamnă şi a avea conştiinţa poziţiei corpului în ierarhie, nu a-l întrona asupra ei.

În sfîrşit, contactul cu sacrul: cu icoana, cu apa sfinţită, cu instrumentele liturgice, cu locul sfînt, cu relicvele, cu oficiantul şi semenii reuniţi în oficiul de cult. Nevoia de contact e un dat larg împărtăşit al vieţii religioase. Pentru credincios, el înseamnă o întîlnire intimă cu Prezenţa sfîntă manifestă în toate acele chipuri ale sacrului. Dar, pentru orice credincios, aceste chipuri sînt vectoriale: trimit tocmai către densitatea nevăzută a Prezenţei. Ca atare, contactul indică, în fond, nevoia de experienţă interioară, de întîlnire dincolo de corporal şi de atingerea sensibilă. Acea nevoie nu va dispărea dacă, pentru cîteva luni, anumite suporturi ale sacrului îi vor fi credinciosului inaccesibile.

Comunitatea, corpul, contactul rămîn elemente-cheie ale vieţii religioase, cum au fost întotdeauna. Molima ne-a trezit într-un mod brutal atenţia în privinţa lor. Ne poate trezi reflecţia, judecata, căutarea înţelesurilor pe tema lor.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.