Hiperrealitate și mici euforii
A trecut cam o lună de cînd a început toată nebunia asta și aproape că nu-mi mai aduc aminte de viața de dinainte. Mă simt ca-n Terminator: The Sarah Connor Chronicles, mai puțin partea eroică. Nu-mi vine să cred că sînt tot eu, aceeași persoană de dinainte și de după.
Pentru că simțeam tot mai acut că trăiesc într-o hiperrealitate, am făcut tot soiul de lucruri ciudate și hilare ca să mă conving că mi se-ntîmplă chiar mie (ca și cum m-aș fi ciupit tare de mînă). De pildă, m-am uitat la o serie de filme cu sfîrșitul lumii, nici unele niște capodopere (desigur, aici e loc pentru gusturile fiecăruia). La celebrul I am Legend (Francis Lawrence, 2007), care figura pe unul dintre primele locuri la cele mai văzute filme ale momentului pe Netflix.
Cel mai mult m-a marcat scena în care Will Smith, aparent unicul supraviețuitor, se uită într-o seară la televizor, împreună cu cîinele său. Te bucuri, pentru moment, cînd vezi că știrile se derulează. Crezi că viața merge înainte. Ca să constați, în scurt timp, că știrile sînt înregistrate.
Nu că știrile ar fi vreo luminiță de la capătul tunelului în viața de fiecare zi. Dar au fost, în toată perioada asta, un moment așteptat. Porția de horror a zilei. Deschideam televizorul ca să vedem cîți au mai murit, pe scurt. Cum a postat cineva pe Facebook, în tăvălugul de glume din zilele astea, după știri simți nevoia să-ți pui un film de groază ca să te destinzi.
Cum spuneam, oricît de sinistre ar fi, sînt, totuși, necesare. Vrei să te informezi, trebuie să te informezi într-o Brave New World. Trebuie să te informezi dacă vrei să supraviețuiești, pînă la urmă. Dar informarea vine la pachet, în vremurile astea, cu patetisme și binemeritate revolte. Trebuie să te informezi și să iei, pe cît posibil, atitudine. Pentru că, deodată, ce se-ntîmplă la televizor nu mai e doar un spectacol de undeva din lumea largă, pe care-l savurezi din fotoliu.
E fix ce ți se-ntîmplă ție. Tu ești acolo, în ecran, ai trecut dincolo ca-n Trandafirul roșu din Cairo ori ca-n desenele cu cretă ale lui Mary Poppins. Tu ești posibilul pacient cu nr…, femeie, de… ani etc. Tu poți fi acolo dacă nu iei aminte la ce trebuie să respecți și dacă nu acționezi unde mai poți acționa, chiar în ceasul al paișpelea, în cazul sistemului medical românesc. Fără panică, dar cu determinare, ca să mai schimbăm – măcar să ajustăm – ce mai putem schimba. Sau măcar să contribuim cu ce putem contribui fiecare.
În tot acest context, în tot acest cazan de Halloween, partea bună e că ajungi să te poți bucura mai mult de micile momente. Cînd ieși pe stradă, după zile întregi, și vezi o floare sau un pom, poți fi de-a dreptul fericit. Cînd vezi un om – desigur, la distanța reglementară – poate fi, iarăși, o nebănuită bucurie.
Cînd am ieșit, prima dată după ceva timp, am trăit fix senzațiile de mai sus. Le-am pus într-un soi de jurnal și le reiau aici:
„În cartierul nostru, care, deși e în inima orașului, arată ca o mahala (și nu spun asta peiorativ, am ajuns să-l iubesc, cu toate ruinele lui, periculoase, dar romantice), autobuzul, unul singur care ne onorează, e un eveniment. Cînd trece și eu mă plimb pe alături, văd că a ajuns să aibă doar un singur pasager. Îmi vine să-i fac cu mîna, și lui, și șoferului, precum celor din minicarele de la mare de altădată. Odată chiar am schițat un salut. Doamna de pe locul din spate s-a uitat sever la mine. Am fost mulțumită și cu atît. Era, totuși, viață.” (20 martie)
„Drumurile de seară la Mega Image sînt o adevărată aventură. Iubesc literalmente, fără să exagerez, oricît aș părea de patetică, fiecare individ pe care-l întîlnesc în aceste fulminante expediții. În seara asta, un șofer de taxi și prietenul lui vorbeau, pasionat, despre Fantomas. La Mega Image se repeta anunțul cu dezinfectarea produselor și păstrarea distanței, în timp ce vînzătorii nu aveau mască. În cuplul care plimba cățelul negru-lucios cu priviri ucigașe, ea avea mască și el nu. Un alt cuplu se săruta amarnic la ieșirea din mașină, cu toate scîrbavnicele de interdicții. Vreo trei băieți de vreo 25 de ani jucau fotbal cu o sticlă de plastic plină cu ceva spumos în mijlocul străzii. Cu cîte un șut meseriaș, sticla era ridicată pînă la o aspirație de cer.” (19 martie)
Ultima dată cînd am ieșit, mai recent, se puseseră în aplicare mai multe reguli. La farmacie intra doar cîte o persoană, iar la Mega Image cîte trei. Cînd am pășit, după vreo șapte zile de stat în casă, în magazinașul din colt, am avut o reacție isterică: cumpăram compulsiv, cu o bucurie pe care, altădată, o aveam doar cînd luam cadourile de Crăciun. Nici nu știu ce am pus în coșul jegos: eram ca în transă. Cînd am ajuns la casierie, băiatul de acolo, fără mască, dar, totuși, în spatele tejghelei și la o oarecare distanță, mi-a zîmbit larg. Nu știu ce picături au zburat din zîmbetul lui spre masca mea (eu aveam mască), dar știu că, în momentul acela, transmițător au ba, l-am considerat cel mai bun prieten al meu.
