Arta și credința

Olivier CLÉMENT
Publicat în Dilema Veche nr. 841 din 2 - 8 aprilie 2020
Arta și credința jpeg

În lucrarea artistului, în lucrarea oricărui om care se smulge din somnambulismul cotidian, există căutare, aprofundare, întrebări. Sau, mai simplu și într-un cuvînt care rezumă tot, există trezire. Bătrînii asceți spuneau că cel mai mare păcat este uitarea: adică să devii opac, insensibil, cînd foarte ocupat, cînd ușor senzual. Incapabil să te oprești o clipă în tăcere, să rămîi uimit, șovăind în fața abisului, fie el de oroare sau de jubilație. Incapabil să iubești, să admiri, să te revolți. Incapabil să primești ființele și lucrurile. Insensibil la solicitările secrete, totuși constante ale lui Dumnezeu.

Aici ne oprește arta. Ne adîncește în existență. Face din noi oameni, în loc de mașini. Ea ne redă bucuriile solare și rănile sîngerînde, ne sensibilizează în fața angoasei și a uimirii. Uimire, uneori, în fața originalului, a „paradiziacului“, a inocenței plăcerii, care devine mulțumire pentru existență. Este prima frumusețe, / Raiul de iubire cu-nmuguriri depline, / Tărîm al frumuseții cu dulci plăceri furate (Baudelaire).

Copiii își vorbesc în întuneric, chipul unei fete se reflectă în oglinda lunară. „Tot ceea ce ne-a rămas din paradis – spune Dostoievski – sînt rîsetele copiilor și cîntecul păsărilor.“

Dar, de la fericitul Augustin la psihanaliști, ni s-a spus că viermele se află în fruct, șarpele în paradis, perversitatea în copilărie. Paradisul este în același timp aproape, dar și pierdut, iar această proximitate interzisă este atroce. Existența este nostalgie, totul se strică prin moarte, iar pentru a uita de aceasta, omul inventează paroxisme în care frumusețea devine ucigătoare: Orbitul flutur zboară spre tine, lumînare, / Slăvindu-te drept torță cînd a început să ardă. (Baudelaire).

A doua frumusețe manifestă această rană, această fascinație, acest strigăt: „Frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc“; strălucirea trupurilor dispare în tortură, moartea devine una dintre artele frumoase; subiectivitatea contradictorie, asfixiată reface neîncetat aceleași gesturi distructive. Uneori, totuși, străluciri de parusie țîșnesc din altă parte, dintr-o interioritate transsubiectivă. Zăpada ce acoperea aparențele se topește, măștile cad, un chip se descoperă, ochii sînt stele de lacrimi, adîncul inimii se mișcă, fiecare lucru pare un miracol.

Cea de-a treia frumusețe are pe frunte nu o stea, ci o cruce. Pentru cel care nu o vede, descărcarea – cum se spune despre o descărcare electrică – este prea mare, este nebunie, poate sinucidere, suicid baptismal, cine știe?

Totuși, dacă există căutare, dacă rana este mortală, există de asemenea și revelația. Sînt mai multe revelații, știu, și doar Dumnezeu înțelege taina „iconomiilor“ care par să contrazică. Pentru mine, Hristos recapitulează toate aceste „vizite ale Cuvîntului“ și despre revelația creștină vreau eu să vorbesc. Omul primește această revelație cu credință și gratitudine. Euharistie înseamnă „mulțumesc“. În adîncul său, Biserica nu este nimic altceva decît „mulțumesc“-ul lui Dumnezeu primit de „mulțumesc“-ul omului, de cîțiva oameni care intră în „starea de jertfă“ a lui Hristos, în numele întregii umanități și al cosmosului…

Arta propriu-zis liturgică – icoanele (și frescele, mozaicurile, spațiul arhitectural de asemenea), imnografia și muzica sa, simbolurile și gestica slujirii – are ca scop primirea revelației, sensibilizarea față de aceasta, o sensibilizare a întregii ființe, adică a adîncului inimii, unde inteligența și dorința își găsesc rădăcinile și le adîncesc prin transfigurarea lor. Arta propriu-zis liturgică are sensul de suport al contemplației, posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu printr-o anumită frumusețe, aceea despre care Sf. Dionisie Areopagitul spunea că „naște comuniunea“. În această artă este mai puțin vorba de „sacru“, cît despre „sfînt“.

„Sacrul“ este o categorie statică ce divizează: există sacru și profan. „Sfînt“ înseamnă un dinamism de sfințire; în realitate, „profanul“ este profanat: el trebuie eliberat de minciună, de posesivitate, de obiectivare, pentru a fi luminat de soarele cel adevărat al învierii, pentru a fi sfințit. „Sacrul“ este o stare, un spațiu delimitat. „Sfînt“ înseamnă strălucirea unei persoane: în Hristos, Dumnezeu „de trei ori sfînt“, se face chip, deci prin Hristos eu pot să văd în Dumnezeu orice chip. Aici artistul, care adesea nu este decît un artizan, asumă o diaconie eclezială. El nu poate fi decît un om de rugăciune, își asumă credința prin rugăciune, asceză, deschidere spre marele fluviu al vieții adevăratei Tradiții, pe care o putem defini ca fidelitate față de Cuvîntul actualizat neîncetat prin Duhul Sfînt. Artistul, sau artizanul, încearcă să se elibereze de subiectivitatea sa închisă, să întrevadă modelul său printr-o contemplare transsubiectivă, să transforme prin Cruce „patimile“ ambigue și pasive într-o compătimire creatoare.

Dar atunci, spune omul de azi, pictorul de icoane sau compozitorul care-și pune muzica în slujba Cuvîntului nu sînt liberi. Ce înțelegem, deci, atunci cînd spunem „libertate“? Evident, vom răspunde că a fi liber înseamnă a face ce vrei. Dar ce vrea omul? Căci omul este deșirat, contradictoriu: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrșesc“ (Romani 7, 19); omul este stăpînit de pornirile din inconștient, de marile forțe ale societății și ale cosmosului. Frumusețea creată de acest om, dacă se aventurează în domeniul liturgic, nu riscă oare să fie o frumusețe de posesiune? Nu este oare mai liber, cu adevărat liber, omul eliberat, împăcat, scăpat de angoasă prin credință, de narcisism prin rugăciune, omul deschis și unificat în același timp în lumina harului, omul care, departe de a se vedea demiurg, se acceptă drept creator al imaginii Creatorului său?

De aceea, arta liturgică nu poate exista fără reguli, fără „canoane“, care sînt un fel de asceză a sa, care precizează dispoziția scenelor, individualitatea chipurilor, din respect pentru cel mai simplu dintre credincioși, care trebuie să-și poată recunoaște prietenii. Perspectiva inversată, frontalitatea, rolul esențial al chipului, partea corpului cea mai transparentă a persoanei, atîtea indicii care permit tocmai frumuseții să suscite comuniunea și să fie suscitată de ea.

Dar această asceză, în viață la fel ca în actul creator, dă o anumită valoare lucrului repetitiv al artizanului și permite marelui creator să fie liber, o libertate care nu se separă de dragoste. Să ne gîndim la capodoperele acestei tradiții: Hristos de la Mănăstirea Sopocani, despre care Yves Bonnefoy a scris pagini decisive, pogorîrea la Iad de la Mănăstirea Chora din Constantinopol sau fluiditatea din lucrările lui Rubliov…

Occidentul a cunoscut o artă liturgică atît de asemănătoare: în pictură, pînă la Cimabue și Duccio, în muzică pînă la Schütz și Monteverdi. Apoi, apariții sporadice: pacea unei scene pictate de Georges de la Tour sau gravate de Rembrandt, o Sfîntă Față de Rouault…

Dar vocația Occidentului a fost alta: din divino-umanitatea lui Hristos, ea a explorat umanitatea. Poate ca reacție împotriva unei secularizări a divinului, care a rezultat – cine știe? – din separarea de Orientul creștin, din pierderea „sensului apofatic“ al lui Dumnezeu, din acele reprezentări prea omenești ale lui Dumnezeu Tatăl, izvorul dumnezeirii (în arta icoanei, reprezentarea Tatălui este interzisă). Astfel, Occidentul a fost condus nu spre o artă a transfigurării, ci spre una a exodului, de explorare a erosului și a cosmosului pe care le abandonase un creștinism pietist și moralizator. Răsăritul a salvat secretul chipului, Apusul a scrutat splendoarea trupului și a regăsit sacrul cosmic, mai ales cînd a avut acces la arta „primitivilor“ și la cea din alte emisfere spirituale ale umanității, din India în Japonia, prin Tibet și China (…).

Cît despre lucrările numite „post-creștine“, care își trag seva din imageria Bisericii, acestea ne cheamă la un mare efort de aprofundare; în Duhul Sfînt nimic nu poate fi „post-creștin“, ci doar mai tainic și mai lăuntric creștin. Adevăratul răspuns creștin la „blasfem“, precum și la indiferența (aparentă) a epocii, ar fi mai întîi, mi se pare, dezvoltarea unei arte liturgice strălucitoare, un munte înalt în care cerul se condensează în zăpada luminoasă, care ea însăși va da naștere unor pîrîuri, rîurilor, preeriilor, livezilor. Aceasta ar fi apoi bogăția unei arte de nartex, o artă de „trecere“, de „călăuză“ (în sensul lui Tarkovski) între blînda strălucire pe de o parte, iar pe de altă parte, frumusețea și oroarea lumii. Mă gîndesc, de exemplu, la Dostoievski, la Péguy, la Bernanos, la T.S. Eliot, Pasternak sau Soljenițîn… Ca și cînd ar fi venit momentul în care libertatea trebuie să aleagă: sau să intre în dezagregare sau să presimtă, chiar din adîncul iadului, în lumina anumitor priviri, cea a Fecioarei din Vladimir sau a lui Mouchette, că ea are nevoie să fie eliberată.

(acest text a apărut în Viitorul Bisericii de Olivier Clément, traducere de Vasile Manea și Ciprian Vidican, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2014)

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.