A doua pescuire, ultima poveste

S-ar mai putea adăuga ceva semnificativ după Înviere? Cred că nu putem răspunde pur și simplu cu „da” sau „nu”, fie și numai pentru că Învierea lui Hristos a dat peste cap „banala democrație a morții” (George Steiner), cu toate consecințele ei antropologice. Dar ceea ce nu s-a spus trebuie subînțeles și ceea ce nu s-a povestit rămîne deplin în potențialitate, căci poveștile ultime se deschid spre altceva exact atunci cînd par că s-au închis definitiv. Astfel că cel puțin un eveniment aparent obișnuit s-a mai petrecut în zilele acelea, cînd cei unsprezece ucenici înfricoșați nu știau dacă să iasă din ascunzători sau să fugă pentru totdeauna din Ierusalim. Singurul care-l semnalează, în felul său cvasi-ermetic, e Ioan, chiar în ultimul capitol al Evangheliei sale (21, 1-14).

Vasăzică, după ce Iisus Cel înviat li se mai arătase de încă două ori, șapte dintre ucenici stăteau pe țărmul Mării Tiberiadei. Prinși încă de șocul omniprezenței lui Iisus, după ce-l văzuseră crucificat, mort și îngropat, își reluaseră ocupațiile zilnice. Petru începe lucrul („Mă duc să pescuiesc”), ceilalți îl urmează firesc, asta făceau de cînd se știau, poate cu sincopa celor aproape trei ani de însoțire a Învățătorului. Toată noaptea se străduiesc în zadar să prindă ceva de pe micile lor corăbii. Spre dimineață, Iisus apare subit pe țărm și, fără a fi recunoscut, le cere de mîncare (a nu fi recunoscut și a cere de mîncare sînt și constantele celorlalte două arătări, ele subliniază paradoxurile existenței terestre a Celui înviat – un „semn” care se vede, dar nu e subînțeles imediat ca „altceva”). Cei șapte răspund sec „Nu”, de unde să dea unui străin ceva ce nici ei nu au încă? Deloc intimidat de refuz, străinul îi sfătuiește să arunce plasele într-o anume parte a corabiei și cei șapte, ascultîndu-l, constată că nu mai pot să le tragă de mulțimea peștilor. Nu doar minunea aceasta le deschide ochii, ci și apostolul-narator aflat printre ei, care îi atenționează ostensiv: „Domnul este!”. E-adevărat, foarte tînărul pe-atunci Ioan avea experiența unui extraordinar precedent hermeneutic: fusese cel care, nu demult, privind giulgiurile goale din mormînt, înțelesese primul ce se întîmplase. Recunoașterea Învățătorului îl face pe impulsivul Petru să pună o haină pe el și să se arunce în apă. După el vin la țărm și ceilalți, adunați apoi în jurul Celui care deja nu mai era un străin. Deși pregătise jar cu pește și pîine deasupra, Iisus le cere să aducă și din peștele proaspăt prins: „Veniți de prînziți!”. El însuși le împarte bucatele gătite celor care nici nu îndrăzniseră să-L întrebe „Cine ești Tu?”, căci știau, de acum. Odată recunoscut Cel înviat, micile evenimente de după acest ospăț frugal curg în siajul aceluiași semn misterios care apare ca și cum ar fi fost dintotdeauna („făcîndu-se dimineață, Iisus a stat la țărm”), e viu (flămînzește) și trebuie asimilat („a luat pîinea și le-a dat lor, asemenea și peștele”).

Semnificațiile acestui eveniment și mai ales ceea ce-l transformă într-un tablou paradigmatic al prezenței lui Hristos înviat ies la iveală dacă-l comparăm cu unul analog – cealaltă pescuire, de dinainte de Înviere. Ea e relatată de Luca (cap. 5, 1-11) și se desfășoară aproximativ la fel. Iisus vine la țărmul lacului Ghenizaret, vede două corăbii pregătite se iasă în larg și pe pescari spălîndu-și mrejele, se urcă în cea a lui Petru, poruncește s-o depărteze de mal și începe să predice din ea mulțimilor. La un moment dat sugerează să meargă „la adînc”, pentru a pescui, dar Petru, după ce se chinuise cu ceilalți toată noaptea, se îndoiește că ar putea prinde ceva. La insistențele străinului, merg totuși în larg și prind „mulțime de pește, că li se rupeau mrejele”. Ambele corăbii se umplu repede, gata să se scufunde. Revelația acestei minuni îl face pe același imprevizibil Petru să se arunce la genunchii Celui ce nu mai era, dintr-o dată, un străin: „Ieși de la mine, Doamne, că sînt om păcătos!”. Cu acest gest simultan de (re)cunoaștere și căință se constituie atunci grupul primilor apostoli, cu care Iisus revine printre oameni.

Ce se schimbă la a doua pescuire, de la Tiberiada, față de prima, de la Ghenizaret? Sînt cîteva nuanțe care o trec semnificativ din regimul vieții supuse morții (o simplă activitate de rutină) în cel al existenței de după Înviere (o reconfigurare în duh a gesturilor).

Mai întîi, străinul nu mai e o prezență publică, nu se desprinde din mulțime ca să ajungă pe malul mării, nu are o cronologie vizibilă a înaintării, ci survine de nicăieri în lumina zilei („făcîndu-se dimineață”). A trecut vremea predicilor, a vindecărilor și a parabolelor, acum el cere simplu de mîncare. Ca și la precedentele apariții, el trebuie să arate că are trup, că nu trece prin ușile încuiate și nu apare subit ca o zeitate mitologică. Dorința de-a mînca deschide concret un scenariu euharistic, căci „semnul” se propune și se împărtășește, se vrea înțeles și asimilat dincolo de evidențele fizice. Ucenicii îl resping inițial, nu știu cu cine au de-a face, dar, urmîndu-i îndemnul, aruncă mrejele. De data aceasta, nu oriunde „la adînc”, ci „în partea dreaptă a corabiei”, în locul binecuvîntat al celor mîntuiți – „de-a dreapta Tatălui”. Mrejele nu mai stau gata să se rupă, acum năvodul burdușit al lui Petru rămîne întreg, cantitatea (precizată numeric) nu mai e atît de importantă. Acest preaplin al pescuirii minunate se adaugă puținului pe care străinul, acum recunoscut, îl pregătise. Domnul dă arvuna esențială (pîinea și peștele pus pe jar înainte), dar omul trebuie s-o înmulțească din ale sale. Iisus nu se pierde în mulțime după pescuire, ca prima oară, ci, împreună cu ucenicii cu care a mîncat, conlucrează tainic la textura infinită a sensurilor vieții de după Înviere.

Prizonier în țesătura inextricabilă a propriei povești, autorul o dezvoltă simptomatic atît spre sine (nenumit undeva ca „Ioan” – deci ca autor real –, ci ascuns mereu după demonstrativul „acesta” – ca personaj), cît și spre Cel care trebuie înțeles. Acest dublu vector semantic e evident mai întîi în răspunsul straniu al lui Iisus dat lui Petru, care se arătase interesat de soarta lui Ioan: „voiesc ca acesta să rămînă pînă ce voi veni”. Ioan dublează autoreferențial la fel de ambiguu, retras voit în interiorul opac al cuvintelor: „Iisus nu i-a spus că nu va muri, ci: dacă voiesc ca acesta să rămînă pînă voi veni, ce ai tu?”. Apoi, în finalul Evangheliei, luîndu-și ucenicul pe traseul promisei „reveniri”, Cel înviat dispare din sinopsis. În fapt, el rămîne ascuns ca potențialitate tot în cuvinte, în pliurile poveștilor care s-ar mai fi putut spune, dar „lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”.

Prinși în narațiune precum peștii în plasă, autorul și protagonistul său înviat pășesc subtil dincolo de ea. A doua pescuire devine, astfel, ultima poveste despre Hristos, reflexul epic al Învierii, începutul istoriei celeilalte lumi.

Adrian G. Romila este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Apocalipsis, Editura Polirom, 2019.

Foto: wikimedia commons