Paradoxul fricii în viața spirituală

În toate modulațiile ei, de la vagă neliniște la angoasă, frica spune lucruri esențiale despre noi, despre felul în care sîntem alcătuiți și, mai cu seamă, despre propria așezare în viață. În general, dezvăluie o dependență de certitudini și de asigurări, chiar dacă multe sînt fragile sau de-a dreptul iluzorii; o atașare de rutine care face ca reflexele să ne locuiască încet-încet pînă la a ne da afară din casă; și o tendință achizitivă prin care încercăm să umplem golul lăuntric sau ocolim întrebările și confruntarea cu sine. Sînt situații în care frica ridică vălul țesut tenace peste ceea ce sîntem și ne împinge tiranic să ne vedem față către față. În singurătatea sa, Isaac Sirul scria despre funcția revelatoare a acestei stări în viața spirituală: „Inima dă mărturie prin frica ce-o apasă și o războiește înăuntru că-i lipsește cineva“. Esențial pentru a ne da seama ce se petrece este raportul pe care cei îndelung exersați în retragere și introspecție îl stabilesc între frică și lipsă. Cuprinși de angoasă în fața unei amenințări insidioase și invizibile, ne cunoaștem fragilitatea, mai ales sub forma carenței: nu sîntem făcuți să fim singuri, nu avem toate resursele în noi sau, mai bine zis, nu le putem actualiza decît în relație cu altcineva.

În viața spirituală, imposibil de obținut fără retragere și răgaz, conștiința acută a lipsei este și o paradoxală descoperire a temeiului, a unicului temei în proximitatea căruia orice frică slăbește și se dizolvă: „Apropie-te, zice Domnul, ca să nădăjduiești întru Mine și te vei odihni de orice lucru și de orice teamă“. Această mărturie a lui Isaac Sirul poate fi citită în pandant cu observațiile îndelung meditate ale Sfîntului Ioan Scărarul: „Celui care nu se teme încă de Dumnezeu îi este frică și de umbra sa“ (XX, 10). Cu alte cuvinte, există o ambivalență a fricii, o capacitate structurală a noastră de a intra în trepidație atunci cînd ne confruntăm cu propria lipsă, ca și cum abisul și cerul s-ar afla în cea mai răscolitoare apropiere. Dacă diagnosticul existențial al fricii devine mobilizator, frica însăși se transformă în virtutea despre care din Psalmi (110, 10) aflăm că este „începutul înțelepciunii“. Dar dacă devine hipnotică și paralizantă, sau se consumă într-o nesfîrșită agitație de suprafață, frica nu poate fi altceva decît o patimă ce va conduce inevitabil la ura față de ceilalți și de sine. Tirania ei reflectă, de fapt, măsura sa revelatoare și puterea pe care o are pentru a schimba dinamica întregii ființe.

În prima epistolă a apostolului Petru citim: „petreceți în frică zilele vremelniciei voastre“ (1, 17); „lucrați cu frică și cutremur mîntuirea voastră“ sună și îndemnul apostolului Pavel către Filipeni (2, 12). Însă îngerul de la mormînt și Hristos însuși îi întîmpină pe cei care vor fi martorii Învierii astfel: „Nu vă temeți!“. Prezența sa nu este compatibilă cu frica, cu acea frică destructurantă, cu prăpastia deznădejdii, ci insuflă curajul și speranța în condițiile în care nimic omenesc nu le mai face plauzibile. „Nu vă temeți!“ este însoțit, chiar și tacit, de „Îndrăzniți!“, de chemarea de a ieși din repliere și dintr-o sumbră resemnare, dar mai cu seamă este un îndemn la a ne apropia de temeiul mai adînc decît noi înșine. Să ne amintim cum călătorilor spre Emaus, care îi reproșau că nu este la curent „cu cele întîmplate“, Iisus a trebuit să le facă o serioasă anamneză ca să-i scoată de sub povara opiniei generale și a spaimei.

Patima fricii este o maladie a distanței și a însingurării. Virtutea fricii, de la care pornește înțelepciunea, apare ca un pod al speranței, ca o pedagogie a credinței, pentru că, așa cum formulează lapidar Evagrie Ponticul, „credința neclintită nu primește bîntuielile fricii“. După cum nici „în iubire nu este frică“ (1 Ioan 4, 18). Însă pînă la acea credință și acea iubire, viața spirituală, ne spune Diadoh al Foticeei, e trăită ca un amestec de teamă și de iubire, în vreme ce „dragostea desăvîrșită este proprie drepților curățiți pe deplin, în care nu mai este frică“.  Înțelepciunea ne lasă să întrevedem toate acestea, însă doar Învierea oferă antidotul fricii, pentru că neagă puterea morții. A crede în această Înviere înseamnă a trece de la frică la speranță.

Foto: flickr.com