Credința și miracolele

O înrădăcinată obișnuință intelectuală situează miracolele în zona puțin frecventabilă a iraționalului. Potrivit acestei convingeri, ceea ce nu poate fi explicat rațional rămîne într-un soi de „carantină“, unde se cuvine tratat cu maximă suspiciune. Miracolul devine o problemă care, momentan, nu poate fi soluționată, astfel încît „realitatea“ sa este oarecum suspendată și depinde de rezultatul unor ulterioare investigații. Însă pentru omul religios, miracolul este un semn al prezenței, al irumperii puterii divine în lumea vizibilă: dintr‑odată, ordinea comună a vieții și a morții își pierde cadența irevocabilă, fiind bulversată de o noutate care suscită uimirea, deconcertează și stingherește. Tradițiile religioase conțin nenumărate mărturii despre ambivalența miraculosului și receptarea sa, oferind în același timp criteriile interne pentru a discerne autenticitatea și sensul acestuia.

Aici intervine credința: departe de a fi o înclinație subiectivă spre irațional și fantasmele sale, ea este o condiție exigentă a minunii. Să luăm doar cîteva exemple din Noul Testament. În unele cazuri, Iisus a lăudat credința celor pentru care a săvîrșit vindecări: a sutașului care îi cerea ajutor pentru slujitorul său și a femeii cananeene care stăruia în rugămintea pentru fiica sa demonizată. O altă situație paradigmatică este cea a lui Petru care, văzîndu-l pe Iisus venind pe apă, a mers către El, dar a început să se scufunde cînd s-a îndoit. Și, nu în ultimul rînd, Iisus le‑a spus ucenicilor că prin credința în El vor face aceleași fapte minunate și chiar „mai mari“ decît cele pe care le-a săvîrșit. Credința apare astfel în relație cu puterea divină care se manifestă restaurator și suveran. Nu-i limitează libertatea lui Dumnezeu de a interveni, ci constituie un orizont de posibilitate și de înțelegere a acesteia, și mai presus de toate o participare esențială a omului. Cele mai profunde reflecții despre miracol insistă asupra rolului credinței de a primi darul pe care îl face Dumnezeu, cu alte cuvinte: de a se situa eficace în proximitatea divină. Capacitatea aceasta se exprimă și prin solidaritate sau, am putea spune, prin delegație, atunci cînd nu cel vindecat intră în relație directă cu Iisus, ci persoana sau persoanele care se roagă pentru el.

Pentru Origen, de pildă, minunile înfăptuite de Hristos fac parte dintr-o pedagogie reprezentînd doar suprafața unei relații de adîncime. În orizontul credinței, actuale sau potențiale, miracolul este ca o invitație sau ca un stimul, puternic, fără îndoială, dar nu constrîngător. A vedea cu ochii tăi cum se petrece ceva miraculos e o interpelare existențială,  o punere în acțiune a capacității de a crede, însă credința nu este, fundamental, o credință în minuni, ci în ordinea, înțelepciunea și puterea Celui care se face vizibil prin „semne minunate“. Altfel spus, credința este chemată să se dezvolte ca o veritabilă cunoaștere a învățăturii care se exprimă prin acțiunea taumaturgică și a adevărului etern ce prinde chip printr-un gest săvîrșit în timp. Și pentru Augustin, esențial este dinamismul anagogic al relației dintre vizibil și invizibil cînd încercăm să pătrundem sensul miracolului: dar al milostivirii divine, care trebuie să ne facă să trecem de scoarța sensibilului. Iată cum își îndemna credincioșii din Hippona: „Fii atent la ceea ce vezi și crede în ceea ce nu vezi. Cel care te-a chemat la credință nu te-a abandonat. Desigur, îți cere să crezi ceea ce nu poți vedea, dar nu te-a lăsat fără să vezi ceva ce poate să ajute credința ta în nevăzut“. Miracolul se află la această intersecție a vizibilului cu invizibilul ca semn, ca instrument catalizator, ca pecete a unui dialog între libertatea divină și cea umană, însă niciodată ca scop al credinței sau ca probă ultimă a ei. În fața puterii dumnezeiești care intră în lumea noastră, atitudinea cea mai potrivită e cuprinsă în formula evanghelică atît de dragă lui Nicolae Steinhardt: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“. Doar astfel receptivitatea exprimată prin credință se poate împlini într‑o relație liberă, în care își au locul lor și suferințele noastre, și tăcerea lui Dumnezeu.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.