Însemnări pe ultima sută (de metri)
Ne pregătim să ieșim din izolare și habar n-avem, de fapt, ce va urma. Ne bucurăm că replonjăm într-o lume pe care abia o așteptăm și aproape că n-o mai recunoaștem. Abia ne-am obișnuit să ieșim din timp în izolarea noastră de toate zilele.
A fost și îngrozitor și, pe alocuri, minunat în izolarea asta. A fost îngrozitor în special la început, cînd nu știam ce ni se-ntîmplă și nici nu eram convinși că vom scăpa cu viață pînă la sfîrșitul ei. A trebuit să ne reconfigurăm și să ne stabilim nu doar o nouă rutină, ci un nou mod de a privi lucrurile: mai puțin în perspectivă și mai mult în prezent. Cel puțin mie nu mi-a mai venit să fac planuri de durată: cel mult pînă la sfîrșitul zilei.
Și așa, cel puțin pentru o perioadă, fiecare zi a devenit, dintr-o felie subțire de timp, mai curînd o ditamai halca. Pe care am trăit-o intens și diferit, în ciuda aparentei similarități cu celelalte hălci. M-am simțit, pe undeva, ca-ntr-o piesă de teatru semiabsurd, una dintre cele în care dramaturgul dornic să se afirme picură, cînd ți-e lumea mai dragă, replici esențiale. Doar că, incredibil, replicile astea ieșeau din propriul meu creier și din propriul meu suflet, nespuse însă, sub formă de gînduri și sentimente. În fiecare zi treceam prin diverse stări, de la euforie efervescentă la depresie învăluitoare.
În fiecare dimineață, cînd mă trezeam, nu știam nici eu cum va fi. Nu cum va fi viitorul, ci cum va fi respectiva zi, care se întrezărea interminabilă ca un chewing gum, pe de o parte, și sclipitoare ca o farfurie bine spălată și ștearsă, pe de alta. Căci, pe de o parte, odată cu năvala soarelui de după perdea îmi răsareau toate îndoielile legate de sănătatea mea, toate ipohondriile exagerate. Pe de alta, soarele de dimineață aducea, fără să vrea, și speranța cîte unei mici fericiri, fie că era doar cea a unui pom înflorit zărit pe geam, a unui om vindecat despre care auzeai la știri ori chiar gustul unui fel de mîncare și poveștile dintr-un serial.
Cea mai mică problemă de sănătate, fiecare imperfecțiune devenea, brusc, un capăt de țară. Orice semn de răceală, cel puțin în primele două săptămîni, echivala cu o fluturare de batistă din partea morții. Aveai nasul înfundat? Erai suspect de COVID-19. Deci, repede, spălături cu apă de mare. Te-ncerca o imperceptibilă durere de gît? Idem. Urgent, vitamina C și Decasept. Dacă te trecea vreo tuse seacă, era, deja, apocalipsa.
A fost, repet, mai ales la începutul perioadei, o luptă acerbă cu imperfecțiunile, imaginare sau reale, ale trupului. Pentru a nu porni cîine surd la vînătoare în lupta asta, erai nevoit să te înarmezi cu informații tot mai alambicate. Zvonurile circulau cu o viteză înnebunitoare, așa că trebuia să-ți iei măsurile de precauție pe mai multe fronturi: medicină alopată, homeopată, dezinfectanți. Persoanele din jur deja nu se mai împărțiseră în simpatice și nu prea, ci în inițiați și neinițiați. Deținători de informații și neinformați.
Pentru că, închisă între pereții celor trei încăperi de bloc, mi-am dat seama, brusc, că sînt pe cont propriu. În sensul în care toate cele, inclusiv sau cu atît mai mult cele medicale, fiind blocate în perioada asta, iar sistemul medical arătînd cum îl vedeam în fiecare seară la știri, de cîte ori mai murea cîte cineva a fost ca și cum m-aș fi întors nu în copilăria mea, ci chiar în cea a bunicii mele. În care oamenii se tratau cu ierburi și ceaiuri și, pînă la urmă, scăpa cine putea. Cine era mai robust ieșea învingător în lupta cu boala: de asta, din 14 copii, cîți au fost, de pildă, în cazul bunicii mele, au rămas în viață doar vreo 12. Pe cînd spălau rufele cu leșie, la gîrlă, se spălau pe cap cu gaz contra păduchilor, se încălzeau cu lemne de foc și mîncau à la longue din carnea ținută în saramură.
Desigur, am exagerat voit. Ideea care rămîne, însă, e că, în astea două luni, pentru că sistemul medical (fără să generalizăm) s-a dovedit nu doar șubred, ci, cel puțin la începutul epidemiei, o sursă de îmbolnăvire, și pentru că toate cele s-au închis, iar orice contact cu exteriorul putea fi fatal chiar, a trebuit să reinventăm multe acasă. De la gargara cu bicarbonat și oțet pînă la măști cu iaurt și castraveți, la ciorbe de salată și mîncare cu mărar. Casa a devenit o mini-întreprindere unde se produceau, dacă nu toate cele, ca pe vremuri (curierii să trăiască, pentru restul…), măcar unele lucruri esențiale pentru supraviețuirea locuitorilor ei: de la cea fizică la cea estetică și chiar emoțională și intelectuală. Chiar și în cazul aniversărilor, au reapărut cadourile home made, de tipul unui desen sau al unui tort mai șui, dar mai adevărat.
Acum, cînd ne apropiem de sfîrșitul hibernării în vizuină, e un sentiment tare ciudat: mă simt precum Stan, într-unul din filmulețele celor doi comici (Block-Heads, 1938), care a stat în tranșee douăzeci de ani să apere poziția de dușmani, deși războiul se terminase de mult. Nu știu dacă mai am ce și de cine să apăr, nu sînt convinsă că știu cum trebuie să mă apăr pe mine personal. Doar mă străduiesc să-mi iau inima-n dinți și să ies din tranșee.
