Vladimir Ghika: străvezimea binelui
Invitat să vorbească despre cartea sa autobiografică, Assise. Une rencontre inattendue (2014), scriitorul François Cheng făcea o mărturisire demnă de reținut pentru omul modern: „Sfinții nu sînt totuși o specie bizară! Există pentru a ne arăta binele de care este capabil omul”. Și am putea adăuga: fără să și-l aroge. Sfințenia are această exemplaritate, deși rămîne profund personală; transcende epocile, exprimîndu-se însă în limbajul timpului în care se arată; în cele din urmă este canonizată, avînd pe fundal o indelebilă doză de nonconformism. Dar esențială pentru portretul unui sfînt – am spune chiar vitală – e capacitatea de a deveni o transparență a binelui. Nu a unui bine generic, ci a celui inconfundabil de care, în fața propriei conștiințe, fiecare se simte însetat. Oglindirea și transmiterea acestui bine are, desigur, un preț: renunțarea de sine. A accede la condiția eroică a sfințeniei este posibil doar pentru cei care se fac pe ei înșiși săraci, se deposedează de sine și aruncă povara unei identități de suprafață.
Vladimir Ghika avea chipul acestei sfințenii: nu numai înfățișarea pe care o evocă toți cei ce l-au cunoscut, ci chipul ca o chintesență a faptelor, a gesturilor, a cuvintelor rostite, a vieții tainice de sub cadența zilelor și nopților. Mărturiile concordă că întîlnirea cu acest chip nu te putea lăsa indiferent. Monseniorul, după cum i se spunea, reușea să-i miște prin simpla sa prezență chiar și pe cei mai refractari față de lumea Bisericii. Or, aici stă diferența dintre a te arăta și a fi în ordinea sacrului: sfințenia nu rămîne niciodată la exterioritatea admirației pe care o suscită în ceilalți; ea cere o transformare, te interpelează, te atinge. Vladimir Ghika era convins că „nimic nu te apropie de Dumnezeu mai mult decît aproapele” și nu pregeta să se ofere în această proximitate fără rest, devenind o transparență.
Într-o conferință din 1924, vorbea despre o „misterioasă liturghie”, în care cel ce suferă vede în fratele său pe Hristos care-i vine într-ajutor, iar cel ce ajută îl vede pe Hristos suferind în săracul care cere milă: astfel se petrece o întîlnire între „Hristos binefăcătorul” și „Hristos pătimitorul” în orizontul lui Hristos în slavă, biruitorul. Această transparență a binelui are pentru creștini, după cum se vede, un centru care o susține ca realitate eficace. Monseniorul era deplin conștient și-i prevenea pe apropiați de ispita de „a nu-l vedea decît pe sărac, iar nu pe Hristos”, sau de „a te vedea doar pe tine în fața celui sărac și nu în fața lui Hristos”. Relația cu cei pe care în mod obișnuit nu i-ai întîlni sau nu i-ai lua în seamă e cu putință în mod real doar prin această mediere.
Prințul Ghika devenise de foarte devreme fratele Vladimir: îi ajutase pe răniții din timpul răscoalei de la 1907, își oferise părți din propria piele pentru cei cu arsuri grave; îi îngrijise în timpul Războaielor balcanice pe bolnavii din lazaretele ridicate pe malurile Dunării; la Roma asistase victimele unui cutremur la Trinità dei Pellegrini și pe tuberculoșii de la spitalul „Umberto I”. Între timp, la Paris, după o viață de misionar laic care a îmbinat căutarea intelectuală și diplomația spirituală cu ajutorarea suferinzilor, fratele avea să fie consacrat preot și astfel îi va întîlni pe săracii din Villejuif, unde va locui într-o baracă, dar și pe intelectualii rătăcitori pentru care avea să fie chipul milostivirii divine. Există în Pensées pour la suite des jours o cugetare care îi dezvăluie integral portretul lăuntric: „Timpul coboară către noi pe aripile Milostivirii și urcă pe cele ale speranței”. Părintele Vladimir a simțit că-l poate întîlni pe patul ultimei suferințe pe Panait Istrati, așa cum avea să îmblînzească încrîncenarea și să ofere alinare peste tot unde era chemat. De la Sydney la Tokyo și de la Dublin la Buenos Aires, acest „vagabond apostolic” sau, după cum îl zugrăvea prietenul său Jacques Maritain, acest „Sfînt Nicolae de stil modern, rezistent la toate intemperiile”, a știut dinainte că „smerenia este cea mai bună pregătire pentru agonie”, iar „curajul – el însuși o solitudine”. Curajul și agonia l-au așteptat în cruzimea închisorilor comuniste, unde sfințenia sa a devenit și mai străvezie.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă) volumul André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
Sursa foto: historia.ro
