Societate

E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.

Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.

Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.

Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?

Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.

Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.

La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?

După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.

Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.

Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?

Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.

Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.

Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.

Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.

Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.

A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.

Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.

Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?

Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.

Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Ce-mi doresc pentru anul viitor? Nimic altceva decît să călătoresc și să scriu.

Lupta contra sexismului, rasismului și discriminării este, potrivit crezului lor, asemănătoare cu lupta pentru apărarea democrației, care nu se termină niciodată.

Evangheliile nu sînt cronografii, ci transmit fiecare sensul evenimentului hristic, oferind însă și detalii concrete.

Sînt zile cînd sîntem triști, sînt zile cînd trăim suferință emoțională, sînt zile cînd sîntem nerezonabili, cînd ne pierdem sensul și simțim angoasa existențială cum capătă glas, și aceste zile sînt firești.

Reducerea la tăcere a emoțiilor se întîmplă, de cele mai multe ori, pentru că ne temem de ele.

Și din hamburgerii ăștia te puteai înfrupta cu mult înainte ca picior de McDonald’s să fi fost pus în România.

Pentru mine, sărbătorile de iarnă sînt toate la fel. Iată o scurtă trecere în revistă a sărbătorilor pe care le-am consemnat în diferite texte, de-a lungul anilor.

În 2016, un studiu publicat în Lancet Psychiatry avea să lanseze omenirii o dezbatere de importanță crucială asupra existenței lui Moș Crăciun.

Darurile noastre de sărbători gravitează, mai mult sau mai puţin conştient, de mai aproape sau de mai departe, în jurul acestui mare dar, îşi trag din bucuria lui plăcerea de a dărui.

Finala Franța-Argentina a avut și ea un aer grandios, de apoteotică încleștare mitico-religioasă.

„Uniți pentru a dărui” este cadoul meu de Crăciun pentru voi, dar din darul lui Giuliano!

În zilele noastre, Wonderful Tonight este una dintre cele mai folosite melodii pentru „dansul mirilor”, peste tot în lume.

După 1989, Moșii Crăciun au devenit o industrie.

Mi-am dat seama că generația asta a lor e mult mai serioasă și, într-un fel, mai pragmatică decît eram noi.

Subminarea emoțiilor și sentimentelor unui partener este o modalitate de a nega realitatea acestuia.

Cartea lui Georges Bernanos este despre speranță și lumea interioară a omului, deși paginile ei sînt tăioase și acuzatoare.

Nu este o carte antimodernă, după cum anticipam pentru a bloca dintru început o eroare de lectură, ci o carte polemică la adresa triumfalismului inconștient al unei modernități care se vede ca orizont de nedepășit al vieții și al gîndirii.

M-am alipit și eu grupului în care povestea, mai un zîmbet, mai o aluzie, devenise un „poate”.