Mintea se convertește cel mai încet
Anul acesta, Părintele Rafail Noica a împlinit 80 de ani. Discret ca orice spirit superior, retras cum trebuie să fie un monah, Pr. Rafail este unul dintre puținii clerici care fac unanimitate în Biserica noastră Ortodoxă, altfel plină de cîrcotași, „vedete” și invidioși. Nu am întîlnit nici un ortodox român care să nu se lumineze la față cînd aude numele lui. De aceea cred că această prezență a Părintelui Rafail în sufletele noastre, cu atît mai pregnantă cu cît absența sa din cele sociale este mai deplină, e un dar de la Dumnezeu, unul dintre puținele pe care, iată, se pare că știm să le prețuim. Îmi face plăcere ca la finalul acestui an aniversar să rememorez pentru dumneavoastră cîteva dintre cuvintele Părintelui. (S.V.)
În absolut, sînt numai două lucruri tranșante, care se exclud: adevărul și rătăcirea. Putem spune ca Avraam bogatului care voia să-l roage să-l lase pe Lazăr să se ducă să-l ajute. Între cele două stări este o prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar, în realitate, omul este o amestecătură nemaipomenită de ce poate fi mai sfînt și de ce poate fi mai drăcovesc. Nu trebuie să tranșăm noi. Tranșează judecata lui Hristos cea din urmă. Între creștini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potențial mîntuit.
Cultura pe care ne-a dat-o Hristos în viață, dacă o înțelegem bine, este înainte de toate cultura inimii. Lucru curios! Locul cel mai accesibil care caracterizează omul la orice nivel (copil, adult, educat sau analfabet), de la naștere pînă la moarte, care este în același timp locul unde omul se adeverește cel mai adînc, este inima.
V-am vorbit de criza prin care am trecut eu, care este mai mult decît o convingere intelectuală și trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deși eu atunci căutam criterii intelectuale. Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Și calea este trăirea. Cînd se descoperă „în duh și în adevăr”, adevărul seduce, adică convinge toată firea, pînă în măduva oaselor. Și aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am văzut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micșorat, nici unul scîlciat sau derivat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile și religiile de care am auzit cîte ceva, cu intuiții de multe ori extraordinare, ci adevărul deplin care, negreșit, duce la mîntuire. Deci una dintre trăsăturile Ortodoxiei este această seducție, este convingerea omului întreg. Mai întîi sînt atrase inima și sufletul, și în cele din urmă mintea. Că în duhovnicie mintea se convertește cel mai încet. Să nu vă smintiți de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovadă logică, or logica seamănă cu niște rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că, logic, nu există minunea. Dar, dacă ai experiența existențială a minunii, logica ți se transformă sau ți se modifică, îți crește și atunci include și minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zice, informatica, ci pe raftul unde se află credința. Și logica „se dezvoltă” și „se mărește”. Camera și rafturile se adaugă după cum vine experiența. Deci întîi experiența, iar logica și rațiunea vin după aceea și explică, dar în viață explică, de multe ori, tîrziu. De multe ori, aveți trăiri neînțelese ani și zeci de ani și abia după zeci de ani vine o explicație logică.
În urmă cu doi ani (1991 – n. red.) am participat la un congres al tineretului ortodox apusean. Obosit foarte tare, căutam, în Gara de Nord a Parisului, peronul unde trebuia să vină trenul pentru Anglia. Și mergînd acolo, am întîlnit un grup de vreo 15 băiețandri, care stăteau în jurul unui stîlp. Cînd am trecut pe lîngă ei, aud din mijlocul grupului pe unul zicînd: „Doamne miluiește!”. Într-o clipă m-am gîndit: „Ce să fac, să le răspund sau nu?”. Am făcut un pas înainte, m-am oprit, m-am întors și le-am răspuns: „Popa prinde pește”. (Părintele Constantin Galeriu: „Proverbul ăsta tot din Evanghelie este...“) Părintele mi-aduce apa la moară, întrucît nici glumele nu trebuie luate în deșert.
Să luăm aminte la cuvîntul Scripturii, la cuvîntul rugăciunii, fiindcă în el se găsește ascuns izvorul vieții. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim și ne cultivăm. Cuvîntul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numește Fiu, dar este și Cuvînt al lui Dumnezeu și de aceea Cuvîntul, cum zicea de multe ori Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-i așa, doar o gălăgie arbitrară prin care eu pot să spun ceva și voi puteți înțelege gîndirea mea. Cuvîntul provine din niște energii dumnezeiești. Prin cuvînt, Dumnezeu a făcut cerul și pămîntul. Dumnezeu a spus „să fie” și a fost. Cuvîntul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, cînd este rău întrebuințată. Dar cuvîntul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtășire. Omul găsește puterea cuvîntului tocmai în rugăciune, împărtășindu-se din gîndurile lui Dumnezeu sau gînduri dumnezeiești, experiențe trăite de alții înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvîntul încearcă și-și regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvîntul este comuniune reciprocă între Dumnezeu și om. Așadar, trebuie să luăm în serios cuvîntul. Adică trebuie să trecem de la nivelul de informație al acestuia la cel de comunicare, de trăire. De exemplu, ziarul în general dă informații. Dar cînd doi care se iubesc își spun „Te iubesc!”, aceasta nu mai e doar informație, ei se împărtășesc unul de celălalt. Trăiesc cuvîntul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar și să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvîntului.
Era după Paști la Paris și ne aflam în casa preotului, cînd a venit o femeie care îl căuta. Era multă lume în casa preotului, iar el se dusese nu știu unde, pentru cîteva ceasuri. A întrebat: „Unde este Părintele Vasile?”. „A plecat, nu este aici.” „A, ce păcat!” „Ce vrei?” „Voiam să-i spun Hristos a înviat!” „Păi, știe.” Cîteodată prostiile revelează mai adînc anumite înțelesuri tocmai printr-o reducere la absurd.
Nu există „alții” pentru creștini. Eu am sus multe despre mine, dar de tine vorbeam. Și cînd vorbesc despre tine, nu te cunosc decît prin mine, dar te cunosc. Te cunosc în năzuințele tale, în nădejdile tale, în neputințele, păcatele, rușinile tale cele mai adînci, dar te cunosc totuși în măreția pe care Domnul a pus-o în tine ca chip și asemănare a Sa. Cînd vezi pe aproapele tău, cît de departe ar fi el geografic sau sufletește, să fii convins că este un alt eu. Și el, fie prieten sau dușman, are nevoie de aceeași mărturie de care și eu am nevoie. Roagă-te, omule bun, pentru cel ce-ți face rău, pentru cel ce păcătuiește, și mulțumește pentru binele pe care-l faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la același. E într-un fel și cîștigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viața fratelui este viața mea. Sfîntul Siluan zice: „Fericit cel ce iubește pe fratele său, că fratele nostru este viața noastră”.
(fragmente din Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail Noica, Editura Anastasia, 1994)
