Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului

Protagonistul recentului caz mediatizat de violență domestică, deputatul AUR Dumitru Viorel Focșa, exclus din partid pentru că și-a bătut soția, a declarat ulterior că vrea să inițieze o dezbatere publică reală despre fenomenul violenței din familiile românești, dezbatere menită să „genereze soluții adecvate privind diminuarea acestuia”. Referindu-se la o dezbatere „reală”, Focșa a insinuat că, deși Convenția de la Istanbul „pare” un document al bunelor intenții, acesta este „presărat cu idei radicale, din spectrul ideologiei de gen”. Ceea ce, în opinia sa, arată că, de fapt, elitele europene nu doresc cu adevărat eradicarea acestui fenomen, ci „impunerea unor noi concepte ideologice prin care se dorește redefinirea societății după niște principii nenaturale”.

Declarația și atitudinea lui Focșa n-ar trebui să mire, de vreme ce mecanismele violenței sînt prevăzute cu puternice instrumente de negare a actelor de agresivitate, agresorii găsindu-și de cele mai multe ori justificări, care merg de la „n-am atins-o, s-a împiedicat” pînă la „nu-i vina mea, ea m-a provocat” – cu alte cuvinte, „a meritat-o”. Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.

Totuși, deși zicala este pur românească, violența contra femeilor este universală. După cum universale sînt și tipologiile agresorilor – susțin patru cercetătoare în medicină legală din Spania, (María Castellano Arroyo, Lachica López, Molina Rodríguez și H. Villanueva de la Torre), în studiul lor, Violencia contra la mujer. El perfil del agresor: criterios de valoración del riesgo.

Potrivit cercetătoarelor, chiar dacă violența domestică, mai ales cea generată de bărbați și îndreptată împotriva femeilor, a fost expusă unor schimbări importante în ultimii ani datorită atenției pe care mass-media și autoritățile publice au acordat-o problemei, toate schimbările legislative, ajutoarele sociale, campaniile de sensibilizare nu reușesc să producă o reală schimbare de mentalitate dacă nu este abordată și problema educațională. E drept, a fost atinsă o primă etapă înspre reducerea acestui flagel, prin conștientizarea fenomenului și prin atenția concentrată pe evaluarea victimelor pentru a identifica măsurile și ajutoarele necesare, însă este necesar să trecem la următorul nivel, extrem de important, pentru a proteja posibilele viitoare victime: identificarea și evaluarea psihologică a agresorului.

Cele patru cercetătoare au creat, în acest scop, un departament de evaluare criminalistică a violenței în familie, în cadrul Universității din Granada, iar cunoștințele dobîndite timp de șase ani le-au permis să identifice patru profiluri de agresor. Portrete psihologice necesare, atît pentru înțelegerea modului în care apare dinamica violenței, pentru prevenirea momentului declanșator al comportamentului agresiv, cît și pentru evaluarea nivelului de risc pe care agresorul îl reprezintă pentru victimă.

Trăsăturile caracteristice ale agresorului

De cele mai multe ori, agresorii au o bună imagine publică, manifestînd o capacitate ridicată de disimulare. În cele mai multe cazuri de violență domestică, prietenii și chiar rudele se declară surprinși de latura întunecată a agresorului, pe care n-au perceput-o niciodată, căci agresorul este un bun cameleon. În public, acesta afișează masca normalității, fiind văzut mai degrabă ca o persoană agreabilă, urmînd ca acasă, în viața privată, să-și manifeste din plin reala personalitate. Ce declanșează totuși accesele de violență asupra unor persoane aflate într-o situație vulnerabilă? Un cocktail puternic de complexe de inferioritate și stima de sine scăzută, care le provoacă o profundă frustrare, eliberată prin episoade de agresivitate. O agresivitate care merge mînă în mînă cu frica – agresorii fiind violenți doar cu persoane pe care le consideră vulnerabile și pe care știu că le pot controla. Căci au nevoie să se simtă în control, pentru a-și ostoi anxietățile și nesiguranțele. De asemenea, această nevoie de siguranță îi face să internalizeze stereotipuri și prejudecăți patriarhale, care le justifică violența. 

Agresorii suferă, de asemenea, de un grad ridicat de egocentrism (nevoile lor sînt cele care contează), de un nivel scăzut de empatie, de instabilitate emoțională, dar și de o acută dependență, frica lor de abandon aflîndu-se la un nivel ridicat, drept care recurg la diverse metode de manipulare: de la amenințare la promisiuni și regrete false de tipul „Nu mai fac”.

Chipurile abuzatorilor

Din portretul general al unui agresor, cercetătoarele spaniole au analizat diferite tipologii, împărțindu-le în patru mari portrete.

Nevroticul – este de obicei un tînăr introvertit, cu forța scăzută a ego-ului, gestionîndu-și cu greutate afecțiunile și emoțiile, extrem de instabil din punct de vedere emoțional și afectiv, avînd o toleranță redusă la sentimentele de frustrare. Este nesigur pe el, dependent, conflictual cu el însuși și cu un nivel ridicat de anxietate. „Cînd această tipologie masculină stabilește o relație afectivă cu o femeie, își va alege, cel mai adesea, o figură feminină puternică din punct de vedere psihologic, care transmite sentimente de securitate și stabilitate, găsind în această relație liniștirea lipsurilor personale, devenind dependent de ea din punct de vedere afectiv.” Însă nevroticul devine brusc violent atunci cînd simte fie și cea mai mică respingere – putînd interpreta o simplă critică sau o dojană ca pe o amenințare cu despărțirea. Reacțiile unui nevrotic merg de la hărțuire, constrîngere și persecuție la agresiune fizică, agravîndu-se cu cît sînt mai copleșiți de perspectiva unei pierderi.

A doua tipologie identificată aparține agresorului fazic – un bărbat instabil emoțional, extrovertit, nu foarte responsabil cu obligațiile sale de cuplu, care are suișuri și coborîșuri în dispoziție. În viața de zi cu zi, la locul de muncă, își reprimă frustrările și se eliberează doar cînd ajunge în intimitatea vieții de familie, unde comportamentul lui devine, brusc, exploziv, implicînd abuz fizic și/sau psihic, și tot brusc, se calmează. Nu conștientizează urmările episoadelor de violență asupra victimei, de cele mai multe ori mirîndu-se că aceasta a fost afectată. Replica cea mai folosită de acest tip de agresor este: „Mie mi-a trecut, de ce nu treci peste asta?”.

Doar cînd femeia pleacă sau amenință că îl părăsește sau chiar că îl va denunța, abuzatorul fazic reacționează cerîndu-i iertare, arătîndu-se plin de regrete și promițînd că nu se va mai întîmpla niciodată, astfel încît să se obțină împăcarea și chiar retragerea plîngerii. Însă episoadele de violență se reiau, o situație care pune în pericol femeia, întrucît siguranța ei depinde de nivelul de agresivitate în fiecare moment.

Al treilea tip de agresor este psihoticul. „Acești bărbați, sub aspect emoțional, manifestă afectivitate scăzută, retragere emoțională, rezonanță afectivă mică și o anumită duritate a caracterului, nivelul lor de stimă de sine fiind ridicat, căci sînt independenți, autosuficienți și joacă adesea un rol relevant din punct de vedere social și profesional. Au o grijă patologică pentru imaginea lor socială, drept care manifestă o exigență ridicată față de comportamentul copiilor și al partenerei.” 

Cînd acest tip de bărbat are o relație cu o femeie dependentă, supusă și cu o stimă de sine scăzută, nu va căuta s-o menajeze, ci, din contra, îi va adînci complexele, supunînd-o umilințelor, pretențiilor ridicate care, dacă nu sînt îndeplinite, îi provoacă furie și episoade de violență. Cum acești abuzatori au o imagine socială bună, victima nu îndrăznește să-i denunțe, pe de o parte de frică, pe de alta de neîncredere că va fi crezută și că va primi ajutor. 

Chiar dacă nu este o tipologie fixă, cercetătoarele identifică și un al patrulea portret de agresor – cel denunțat tardiv. „Merită descrise și acele cazuri în care un bărbat în vîrstă, de obicei de peste 55-60 de ani, care deși și-a abuzat partenera o viață întreagă, ajunge să fie denunțat ca agresor doar foarte tîrziu.”

Aceste abuzuri, denunțate tardiv, coincid cu un fenomen social evident: femeile au devenit în prezent mai conștiente de drepturile lor, alegînd să-și facă auzită vocea și să denunțe agresorii, dezvăluind chipurile răului.

Emanciparea, conștientizarea drepturilor și faptul că din ce în ce mai multe femei se dezbară de mentalitățile arhaice care le-au ținut captive în relații abuzive arată, potrivit cercetătoarelor spaniole, că femeile au asimilat mult mai rapid schimbările sociale, adaptîndu-se mai bine la evoluția socială decît mulți bărbați, care au rămas pe loc, închistați în rolul lor patriarhal, acela de stăpîn, pe care au învățat că trebuie să și-l exercite într-o căsătorie. „Aceștia continuă să reacționeze la atitudinea emancipată a soției prin episoade de dominație și agresivitate, cu rezultate uneori foarte grave.”