Dimineți de iarnă
Sînt dimineți pe care chiar le simți ca pe niște începuturi. Sînt dimineți în care chiar te trezești la viață și simți că, după o perioadă de „moarte”, poți să miști din nou.
Sînt altele în care nimic nu se leagă. Și sînt cele în care rutina te ia pe sus și te prinde în mrejele ei invizibile, dar greu de desfăcut.
Diminețile cenușii de iarnă, precum cele de acum, îmi amintesc de rutina mersului la școală din anii ’80. Locuiam, pe vremea aceea, într-un parter destul de întunecos, în care lumina soarelui părea mereu diluată. În fața geamului era oricum, la o distanță destul de mică, un alt bloc. Casa era destul de friguroasă și se inundase de cîteva ori, chiar și înainte să ne mutăm.
Și, cu toate astea, mă lăsam mereu, cu voluptate, în voia dimineților de iarnă. Îmi plăcea geana de lumină deloc orbitoare de dimineață. Nu mă trezeam oricum, ci în sunetul telefonului meu negru și vechi, din alte lumi. Invariabil și la fel de monoton (nu erau ringtones pe vremea aceea), suna la ora 6 sau 6,30. Era bunicul meu, Tache, care se trezea la 5. Iar aproximativ o oră mai tîrziu, după ce-și termina treburile standard prin curte, se reîntorcea la telefonul lui alb lăptos, cu disc, și forma conștiincios numărul meu. El era apelul meu de dimineață. Era mult mai exact decît orice robot de la hotelurile la care am folosit, în alte vremuri, serviciul de wake-up call. Puteam să mă bazez necondiționat pe el: nu m-ar fi abandonat.
Vocea bunicului meu, care-mi repeta nu isteric, dar hotărît, că e timpul să mă trezesc, era primul meu contact cu realitatea unei noi zile, cenușii sau nu. Nici nu conta. Vocea de la telefon mă făcea să mă simt sigură pe neschimbarea lumii. Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
Așa că, după ce o ascultam, mă puteam ridica vioaie de pe patul meu tare (dar nu prea tare), de sub afișul meu aproape incolor cu Beatles, și mă puteam îndrepta spre baia noastră mică și înghesuită. Fără nici un fel de pretenții estetice, departe de deliciul și fanteziile băilor de azi. Cu un gemuleț pătrat, suficient de mare cît să intre prin el soarele timid de iarnă și suficient de mic încît să nu poată pătrunde prin el un om cu o siluetă normală. Pe care se vedeau uneori nu copacii în floare, ci frînturi din costumele cenușii ale securiștilor care asigurau bunul mers al convoiului oficial prin zona Romană.
Dar asta n-avea nici o importanță: prin geamul mic, dar posibil, intra aerul promițător al unei noi zile. Care, împreună cu apa rece a chiuvetei atît de standard încît nici n-o mai vedeai, își făcea efectul: te transporta din starea de gri amorțit în cea de galben pal vioi. Era un al doilea pas spre trezire.
Cel de-al treilea se petrecea în bucătăria spațioasă, dar la fel de neutră. În care atît aragazul ce părea hîrșit în bătălii, cît și masa care cred că fusese cîndva albă, frigiderul și pereții se pierdeau într-o lume a obiectelor fără particularități. Greu de descris prin indistinctul lor. În care, totuși, ibricul de cafea a cărui culoare nu mi-o mai amintesc pentru că se estompase și ea, ca toate celelalte, după fierberi repetate, devenea totuși distinct prin mirosul care nu-l mai părăsea. Era o bucurie să-l pui pe foc și să-l păzești, să vezi cum începe să se formeze stratul maroniu deschis de spumă și cum freamătă spre suprafață. Și să-l oprești fix la țanc, înainte să dea în foc. Iar apoi să-ți torni cafeaua într-o veche și uriașă cană cu desene nefiresc de vesele.
Nici nu mai conta dacă era cafea adevărată, obținută cu greu din economia underground ori primită din pachetele venite din Germania, sau ceea ce atunci se numea „nechezol”. Conta ritualul: ultima etapă de întoarcere la realitate. Cea mai profundă, după care urma contactul direct cu realitatea de multe ori brutală.
Îmi puneam paltonul cenușiu ori pe cel negru, căciula diformă moștenită de prin familie și o porneam cu ghiozdanul pe umăr, pe jos, spre școala aflată la zece minute distanță. Drumul îmi plăcea întotdeauna, îmi mai lăsa loc de visări. Asta dacă nu mă-ntîlneam cu vreuna din colegele mele și trebuia să fac față conversației.
Conversația era și ea bună la ceva, oricît de frivolă ar fi fost: mă ajuta să fiu cool la intrarea în liceu, unde mereu erai controlat și mereu puteai fi găsit cu ceva în neregulă. Și de fiecare dată, în ciuda faptului că erai conștient de toate astea, încercai să șuntezi cu ceva sistemul. Intra în lupta instinctivă și implicită pentru supraviețuire.
Urmarea în articolul viitor.
