Seducția pesimismului
Artificii, pocnitori, urări de bine, rezoluții – la finele fiecărui an, întreaga omenire uită, chiar și pentru cîteva clipe, de catastrofe și probleme, trecute, prezente și posibil viitoare, se dezbară de pesimismul vieții, care pîndește la tot pasul, închină cupe de șampanie și își turează toate motoarele fericirii înspre oaze de optimism: să ne fie anul bun, mai bun, cel mai bun. Încercăm, simbolic, să alungăm spiritele rele ale anului apus, să le întemnițăm în trecut și să privim cu încredere înspre un viitor învestit cu promisiuni de bine. În care credem, cel puțin pentru o noapte, plină de o fericire autentică și nedisimulată.
O atitudine firească, susțin cercetătorii în științe neurologice, de vreme ce creierul uman, antrenat să depisteze și să fie alert la pericole, funcționează imaginînd scenarii de bine. Potrivit unui studiu realizat de psihologi și neurologi de la Universitatea din New York și University College din Londra, publicat în 2007 în revista Nature, oamenii sînt de fapt programați pentru optimism – dacă vedem un pericol, nu ne lăsăm pradă disperării, ci încercăm să găsim soluții pentru salvare. Este mecanismul primordial al supraviețuirii, chiar dacă literatura de specialitate îl etichetează drept „optimism fals” sau „nerealist”, referindu-se la această capacitate a creierului uman de a imagina scenarii pozitive, chiar în condiții neprielnice, ca la o „deviere a logicii în raport cu realitatea”.
O interpretare preluată, mai mult sau mai puțin conștient, și îmbrățișată de o societate îmboldită să-și inhibe, de fapt, acest mecanism. Nu vrem să „deviem de la realitate”, ci să plonjăm cu voluptate în ea, mai ales dacă este una negativă, pe de o parte, pentru că, social vorbind, hainele sobre ale pesimismului sînt dovezi de seriozitate, ancorare în realitate și de angajare în viața Cetății, iar pe de alta, pentru că e mult mai dificil să-ți păstrezi optimismul, antrenînd creierul să imagineze soluții, decît să te lași în voia pesimismului majoritar.
Căci azi, pesimismul este atitudinea care ne definește – din ce în ce mai mulți oameni tind să vadă mai ales latura nefavorabilă a vieții, din ce în ce mai multe sondaje arată o lipsă de încredere, teamă, și un viitor perceput mai degrabă ca o distopie, lăsîndu-se pradă cherofobiei – frica de fericire.
Iar asta în ciuda faptului că prezentul ne oferă toate instrumentele necesare pentru a trăi „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Trăim, oare, Paradoxul lui Easterlin?
Potrivit teoriei lansate în 1974 de economistul american Richard Easterlin, fericirea indivizilor depinde de venitul economic, însă nu are o tendință ascendentă pe măsură ce venitul continuă să crească. Odată atins acel punct care ne satisface toate dorințele, totul se banalizează și poate deveni chiar motiv de depresie – odată visurile îndeplinite, ce ne mai rămîne de făcut? –, ignorînd cea mai la îndemînă soluție: aceea de a trăi efectiv acel vis. Din punctul acesta de vedere, susținea Easterlin, un individ bogat poate deveni chiar mai nefericit decît unul sărac.
Un paradox care se leagă de cel enunțat de către Kishore Mahbubani, diplomat și profesor de științe politice la Universitatea din Singapore, în eseul său „Has the West Lost It?”, publicat în 2018.
Chiar dacă nivelul nostru de trai și condițiile sociale sînt azi mai bune decît oricînd, rezultat al ideilor și practicilor occidentale, societatea occidentală își reneagă azi propriul succes. Progresul la care am visat să ajungem, și pe care l-am atins, este azi amendat. Nu se ține cont de politicile ecologice, care au funcționat, nu se mai vorbește despre egalitatea de șanse pe care am atins-o, despre nivelul de trai și despre condițiile bune de viață, ci se caută alte și alte probleme, se vorbește numai despre schimbările climatice, despre neoliberalism, populism, discriminări și inegalități, toate provocînd azi „epidemii” de depresie, toate construind o mentalitate pesimistă îmbrățișată la scară socială.
Mahbubani identifică, în lucrarea sa, patru tipuri de pesimism care predomină în lumea occidentală, care au ca punct de plecare progresul.
Primul tip de pesimism este nostalgic, invocat atît de conservatorii politici, dar și de cei de stînga extremă care neagă progresul, susținînd, pe paliere separate, că „pe vremuri era mai bine”. Urmează pesimismul „culegeți ce ați semănat”propovăduit de cei care acuză progresul, vehemenți adepți ai catastrofelor de orice tip, de la cele climatice la cele sociale, văzute ca preț pe care îl plătim pentru acest progres. Al treilea tip de pesimism este cel ciclic, al resemnaților care văd în prezentul progresului un soi de reglare a conturilor – orice formă de progres, susțin aceștia, are un punct culminant, după care urmează panta descendentă, pe care ne aflăm noi azi. A patra formă de pesimism aparține alergătorului pe bandă rulantă – am progresat, de acord, însă nu în direcțiile esențiale. Întocmai ca atunci cînd alergi pe o bandă rulantă, depui eforturi, dar în realitate nu avansezi nici un centimetru.
Cu alte cuvinte, sîntem adaptați pentru progres, avem capacitatea de a-l gestiona sau îl percepem ca pe un pericol căruia nu știm să-i facem față? În loc să ne liniștească, progresul ne sperie?
Luptă sau fugi (sau îngheață, sperie-te, depune armele, leșină)!
În 1915, Walter Bradford Cannon, psiholog american, profesor și președinte al Departamentului de Psihologie de la Harvard Medical School, a patentat sintagma Fight or Flight pentru a descrie cele două tipuri de reacție în fața pericolului, afirmînd că nu doar amenințările fizice, dar și cele psihice provoacă eliberare de adrenalină în fluxul sanguin, iar reacțiile se diferențiază în funcție de posibilitățile de apărare, evaluate în creier, pe baza mai multor criterii. Aproape o sută de ani mai tîrziu, în 2010, Maggie Schauer și Thomas Elbert, doctori în psihologie la Universitatea Konstanz din Germania, aveau să dezvolte secvența patentată de Cannon, adăugînd patru alte tipuri de răspunsuri. În fața pericolului, pe lîngă luptă sau fugă, oamenii îngheață, se sperie, depun armele sau leșină – aceste noi modele de reacție fiind caracteristice celor al căror nivel de apărare este extrem de redus. Cu alte cuvinte, cei care nu au fost expuși prea des unor situații pe care creierul să le poată identifica sau asocia cu un potențial pericol sînt mai predispuși unor reacții de abandon.
O teorie care probabil ar putea explica de ce azi oamenii sînt mai predispuși la pesimismul colectiv, care vine la pachet cu anumite costuri, drept care din ce în ce mai mulți oameni acuză simptome de depresie, considerată a fi „boala secolului”.
Totuși, vorbind despre o boală cît se poate de gravă, ar fi mai prudent să nu ne jucăm cu termenii – avertizează Jérôme Palazzolo, doctor psihiatru care, într-un articol despre simptomatologia depresiei (publicat pe editions-hermann.fr), indică o posibilă confuzie a termenilor: este depresia cu adevărat boala secolului sau este, mai degrabă, o boală mediatică?
„Nu toate sentimentele de disconfort sînt forme de depresie. Depresia se distinge de tristețe prin faptul că persoana care suferă de depresie este incapabilă de a acționa în vreun fel, avînd mari dificultăți în a lua pînă și cea mai mică decizie. De exemplu, dimineața nu știe dacă ar trebui să se trezească sau să stea în pat, incapabilă să facă față zilei care începe.” Se confundă, așadar, perioadele de disconfort în care indivizii sînt predispuși către tristețe cu o depresie în masă.
Cît despre studiile care invocă epidemii de depresie, Richard A. Friedman, psihiatru și director al Psychopharmacology Clinic în cadrul Weill Cornell Medical College, afirmă într-un recent articol, publicat la finele anului trecut, în Washington Post, că nu sînt concludente și „este prea devreme să știm dacă această creștere a simptomelor depresive și de anxietate se va traduce într-un val de depresie clinică gravă. Dar niciodată nu este prea devreme ca oamenii să se întrebe dacă nu cumva sînt doar stresați și triști”.
Impactul pe care mass-media și social media îl au asupra vieții personale este enorm – toate ne induc ideea că lumea a luat-o razna și că stăm pe marginea prăpastiei și a depresiei. Foarte mulți sîntem tentați să empatizăm mai degrabă cu această imagine și, în ciuda vieții bune pe care o avem, la nivel personal, sîntem mai dispuși să depunem armele, fără nici o luptă, și să ne refugiem în ceea ce ni se tot spune, de ani buni, că este boala secolului.
Potrivit lui Friedmann, „oamenii cred adesea că starea lor depresivă e cauzată de un aspect tulburător al lumii, cum ar fi starea economiei sau a politicii. Un pacient de-al meu a insistat că era anxios și deprimat din cauza impactului negativ pe care economia globală l-ar putea avea asupra afacerii sale. Însă, după un tratament de succes, mi-a spus: «Lumea este la fel, dar reacția mea la ea s-a schimbat. Am crezut că cerul cădea și acum știu că a fost greșit»”.
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta. Să nu uităm însă că nu am fost programați pentru renunțare și, chiar dacă optimismul ni se pare desuet sau chiar periculos, căci ne poate expune dezamăgirilor, acesta este instrumentul primordial cu care am fost dotați pentru supraviețuire.