Nevoia de magie

În 2016, un studiu publicat în Lancet Psychiatry avea să lanseze omenirii o dezbatere de importanță crucială asupra existenței lui Moș Crăciun. 

Potrivit semnatarilor acestui studiu, psihologul Christopher Boyle (profesor la Universitatea din Exeter) și cercetătoarea în domeniul sănătății mintale Kathy McKay (profesoară la Universitatea New England din Australia), faptul că ne-am obișnuit copiii cu această credință este o minciună care poate avea consecințe dintre cele mai nefaste. În plus, cei doi puneau sub semnul întrebării și motivațiile părinților de a perpetua acest mit, părinți pe care îi bănuiau de egoism – căci nu urmăresc doar crearea unei atmosfere de magie pentru copiii lor, ci și satisfacerea propriei nevoi de a se reîntoarce, fie și pentru o noapte, în lumea copilăriei. „Dacă sînt capabili să mintă în legătură cu ceva atît de special și magic, ne mai putem baza pe ei să continue să fie gardienii înțelepciunii și ai adevărului?“, s-ar întreba copiii, potrivit cercetătorilor. De asemenea, ideea că Moș Crăciun este un judecător care decide cadoul, în funcție de comportamentul copilului, este „terifiantă“. „Moralitatea de a face copiii să creadă în astfel de mituri trebuie pusă la îndoială“, a susținut Boyle într-un articol pe site-ul Universității din Exeter. „Toți copiii vor afla în cele din urmă că au fost mințiți în mod constant de ani de zile, iar acest lucru i-ar putea face să se întrebe ce alte minciuni li s-au spus. Dacă este corect să-i facem pe copii să creadă în Moș Crăciun este o întrebare interesantă și, de asemenea, este interesant să ne întrebăm în cîte feluri, care n-au fost luate în considerare pînă acum, această minciună îi va afecta pe copiii noștri.“

Studiul celor doi a avut ecou, producînd cercuri concentrice, mai ales că s-a pliat de minune vremurilor noastre, căci trăind într-o lume bîntuită de frica de fake-news și de nesiguranța părinților că își pot crește copiii fără sprijinul sfaturilor specialiștilor și a rețetelor de tip parenting, Moș Crăciun este candidatul perfect pentru a fi legat de stîlpul infamiei.

Deja, la firul ierbii, există o reală modă îmbrățișată de părinții care găsesc de cuviință să le spună copiilor că Moșul este o invenție, căci, susțin ei, înghiontiți de sfaturile specialiștilor, nu vor să-i mintă și să le piardă astfel, pentru totdeauna, încrederea, aburindu-i cu povești. Pe de altă parte, cealaltă categorie de părinți, cei care îl iubesc pe Moș, sînt angoasați că acest „adevăr absolut“, trîmbițat peste tot ca un soi de victorie a rațiunii, le va lovi copiii, la școală sau pe rețelele de socializare, iar revelația impusă de acest social îmbibat de corectitudine le va ciunti pentru totdeauna atît din magia sărbătorilor de iarnă, cît și din cea a copilăriei. 

„E bine să-i mințim pe copii în legătură cu Moș Crăciun?“ este titlul unui articol din Time, care pleacă de la premisa că Moș Crăciun este o minciună, iar minciuna, potrivit lui Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o deviație comportamentală care are loc în copilărie, indusă de comportamentului părinților. Cu cît aceștia ne înșală mai mult, cu atît avem și noi tendința să-i imităm, afirmă psihologul, făcînd aluzie la Moș Crăciun. „Motivul pentru care copiii ajung să mintă este că noi, părinții, le arătăm cum s-o facă, prin propriul nostru comportament. Un studiu de la Universitatea din California, San Diego, a constatat că preșcolarii și elevii de școală elementară care, într-un experiment, au fost mințiți erau mai predispuși atît să înșele (încercînd, de pildă să copieze la teste), cît și să mintă, mai apoi, în legătură cu copiatul.“

Vine la rînd și problema etică – potrivit lui Justin Coulson, doctor în psihologie și expert în parenting: „Cînd folosim o strategie coercitivă și manipulativă pentru a-i determina pe copiii noștri să se comporte într-un mod acceptabil social, ne bazăm pe contingențele extrinseci, spunîndu-le că doar dacă vor fi buni vor obține ceea ce își doresc. Însă, dacă această motivație dispare, de unde știm că se vor simți în continuare obligați să se comporte ca atare? Este, în cel mai bun caz, dubios din punct de vedere moral, etic și științific să folosim mitul lui Moș Crăciun ca instrument pentru a ne motiva copiii să fie oameni mai buni“ – a declarat acesta într-un interviu acordat site-ului fatherly.com.

Pe de o parte, mă îndoiesc că Moș Crăciun s-ar supăra să fie folosit ca instrument pentru a clădi în oameni bunătatea și generozitatea, pe de alta, că poți manipula pe cineva spunîndu-i că faptele bune (sau rele) se întorc, într-un fel sau altul, într-o formă sau alta. Sau poate că un copil ar fi mai receptiv la această realitate citind eseul lui Ralph Waldo Emerson despre legea compensării decît visînd la magia Crăciunului. 

Bineînțeles, există și contraargumente. Într-un interviu pentru Le Point, Valérie Sengler, psihanalistă, declara că „pentru cei mici, Moș Crăciun reprezintă arhetipul tatălui bun, al uriașului cumsecade, este posibilitatea ca lucruri bune să se întîmple. Intrînd în această lume imaginară, copilul conștientizează faptul că totul este posibil“. Cît despre părinții care refuză să-și lase copiii să creadă în Moș Crăciun, aceștia nu sînt ghidați neapărat de integritate, ci mai ales „sînt oameni dezamăgiți, care și-au pierdut partea lor de magie și ghidușie. Vor să-și aducă cît mai rapid copiii într-o lume a adulților. Însă, dacă e să mergem pe firul acestei logici, atunci ar trebui să-i lipsim și de basme“.

Atunci cînd cred în Moș Crăciun, sus-ține Sengler, copiii învață atît să aștepte, să spere și să își formuleze dorințele, cît și noțiunea de generozitate. Învață cum să primească cadouri, iar bucuria aceasta îi face să vrea, la rîndul lor, să ofere, învățînd, pe scurt, cum e să faci fericit pe altcineva. „La fel ca basmele sau desenele animate, Moș Crăciun este o paranteză minunată. Copilul nu face diferența dintre ceea ce este real și imaginar înainte de aproximativ 4 ani. Apoi, treptat, chiar dacă se va întreba cum este posibil ca Moș Crăciun să acopere întregul Pămînt într-o singură noapte, va găsi răspunsul, căci imaginația i-a fost hrănită suficient. A nu-ți lăsa copilul să creadă în Moș Crăciun înseamnă să-l privezi de accesarea unei lumi magice. Or, un copil care a avut partea lui de magie va fi a priori un adult care se simte bine în viața lui. Cu cît înain-tează în vîrstă, va crede că totul poate fi posibil și își va permite să creadă în visele sale.“

În ceea ce mă privește, n-am înțeles niciodată de ce existența lui Moș Crăciun ar trebui să fie un subiect de discuție care naște atîtea patimi. În copilărie, cînd învățătoarea le-a spus că el nu există, frații mei i-au tăiat-o scurt și filosofic: „Există, pentru cei care cred în el“. Recunosc că eu n-am fost atît de profundă și, cînd mi-a venit rîndul să aud acest adevăr ideologic din gura învățătoarei, am vrut s-o ajut și i-am răspuns, pe un ton sfătos, că poate ar fi bine să-și facă lecțiile și să citească mai mult. Erau secretele pe care mi le dăduse și mie mama, ca magia să se petreacă. Și se petrecea din plin. Cum-necum, toate acele dorințe pe care i le împărtășeam doar mamei, Moș Crăciun mi le îndeplinea. Îmi spunea mama că părinții au acest dar: să-l invoce pe Moș. Și-l invoca în fiecare seară de Ajun cînd plecam cu toții de acasă, la plimbare sau la cinematograf, iar la întoarcere, încă de pe aleea blocului, vedeam fereastra sufrageriei luminată de zeci de beculețe colorate. Iar acea emoție pe care o ai doar în fața magiei mi s-a păstrat pînă azi. Atunci, alături de frații mei, dădeam buzna pe scară și urcam cele trei etaje ale blocului în goană, sperînd să-l „prindem“. N-a fost chip, chiar dacă mai era prin casă, ne spunea mama, oamenii nu-l puteau vedea – și ne-a povestit odată că Moș Crăciun este precum un fluture, dacă îi atingi aripile, îndepărtezi praful magic care îl ajută să zboare. 

În timp, mama ne-a predat nouă, copiilor, acea putere de a-l invoca. Schema este aceeași, însă rolurile s-au inversat nițel, căci azi ea este cea care ne spune nouă dorințele de Crăciun, iar noi le transmitem mai departe Moșului. Și, în fiecare an, există acea clipă fermecată, în care stingem luminile din casă, ne retragem discret și-l așteptăm cu emoție să aducă bradul, să aprindă beculețele colorate și să ne mîngîie sufletele.