Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
În ciuda numelui, capitala României a fost rareori un oraș fericit. Cutremure, incendii, războaie, revoluții, epidemii și dictaturi au făcut populația să urle de disperare, de-a lungul celor peste cinci secole de istorie atestată documentar. Iar astăzi, într-o perioadă cu pace în țară, fără cataclisme și nici dictaturi, orașul moare zilnic. În zilele lui bune, moare puțin cîte puțin, neobservabil, sub cerul senin și lumina strălucitoare a soarelui. În cele rele, oamenii sînt mîncați de cîini, fără să fie ceva de făcut în această privință...
Geografia orașului, niciodată prielnică, a devenit un dușman, și nu prin componenta sa naturală, ci prin cea antropică. De jur împrejurul urbei, gropile de gunoi pornesc seara incineratoarele de deșeuri, otrăvindu-i pe locuitori. Mirosul de plastic, textile și organe arse a devenit un specific local. Seara, cînd mașinile își ostoiesc traficul, aerul începe să fie respirabil, dar nu pentru mult timp, căci, imediat ce ziua începe a se îngîna cu noaptea, fumul arderii de deșeuri pune stăpînire pe oraș. Uneori, în funcție de vînt, dimineața nici nu pot fi deschise ferestrele pentru a aerisi casa. Odată cu creșterea absurdă a prețului gazului, oamenii au pus în funcțiunile vechile sobe, acolo unde ele mai există, arzînd cartoane, mobilă și deșeuri lemnoase scoase pe la colțul blocurilor, sporind cantitatea de noxe, și așa uriașă, din pieptul oricărui bucureștean.
Lucrările la infrastructură se eternizează, consfințind alterări ale reliefului local. Apar gropi enorme, dublate de movile impunătoare. Orașul se sapă mai des ca o grădină de zarzavaturi, într-o debandadă perfect necoordonată a deținătorilor de utilități. La nici două săptămîni de la asfaltarea trotuarului, iată excavatorul în capul străzii, săpînd un șanț lat de 40 de centimetri pentru ceva ce nu putea fi așezat cu nici un chip o lună mai devreme. Apa ce șiroiește pe sub pămînt din țevi sparte pe care nimeni nu le repară, pentru că pierderile sînt plătite, oricum, de cetățeni, creează, uneori, adevărate caverne. Asfaltul, care cedează ultimul, se prăbușește cu vuiet, împreună cu ce este deasupra străzii, iar oamenii se adună curioși pentru a observa craterul, bucuroși că nu se aflau acolo în momentul surpării, deși trec de cîteva ori pe zi deasupra locului cu pricina.
În ultimii ani, cîmpurile din jurul orașului, care ar fi putut deveni plămînii urbei, au fost cotropite de ambrozie, acea plantă care îi face pe bucureșteni să strănute, să se sufoce și să tușească din august și pînă în octombrie. Bălării înalte de doi metri străjuiesc orașul pe suprafețe de mii de hectare, sub ochii neputincioși ai tuturor, cu forța unui blestem venit din vechimile încărcate de păcate ale unui Fanar de Bărăgan. Peticele verzi ale orașului dispar unul cîte unul, iar arhitecți smart explică modul ingenios în care terasele verzi ale noilor clădiri din beton și sticlă emit mai mult oxigen decît parcurile. Iarba dintre blocuri se asfaltează, pentru a putea susține vînzările de mașini, iar pasajele rutiere ale orașului străpung zonele centrale, aducînd și mai multe mașini în zonele deja aglomerate, într-o paradigmă a circulației rutiere dovedită caducă în marile urbe europene de cel puțin 30 de ani.
Casele vechi și frumoase dispar, una cîte una, pentru a fi înlocuite cu dezvoltări imobiliare energice ca o lobotomie. Praful rezultat în urma unor șantiere neprotejate, unde se respectă mai puține reguli decît se încalcă, imobilizează, uneori, traficul rutier, fenomen care, să recunoaștem, nu e puțin lucru. Apar blocuri de locuințe înalte și atît de apropiate încît a apărut și un folclor specific, menit să facă haz de necaz. Umorul trist pierde din vedere faptul că acele blocuri fără parcuri, fără școli, fără biserici ori centre culturale sau biblioteci reprezintă, din păcate, incubatoarele viitorilor cetățeni ai orașului.
Clădirile cu istorie au ferestrele sparte, acoperișurile lipsă și fundațiile rîncede, contribuind la un tablou al dezolării la care nici Ambrogio Lorenzetti, în a sa Alegorie a proastei guvernări, din Palazzo Publico din Siena, nu s-ar fi putut gîndi. Acolo, în Siena, sub proasta guvernare, fațadele clădirilor se surpă, iar tencuiala cade, în grămezi, pe stradă. Oamenii sînt bolnavi și puși pe harță, cîmpurile sînt necultivate, iar casele iau foc. Debandada proastei guvernări este așezată, la 1338, în Siena, sub semnul Tiraniei, care ține Justiția legată. La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: Cristina Răduţă / adevarul.ro
