Tache și cenușiul

Publicat în Dilema Veche nr. 979 din 12 ianuarie – 18 ianuarie 2023
Zizi și neantul jpeg

Am trăit într-un oraș cenușiu și-ntr-o lume cam tot așa. Bucureștiul anilor ’80 chiar era cenușiu, te bălăceai în cenușiu la tot pasul. Străzile erau cenușii, blocurile erau cenușii, chiar și cerul căpătase o nuanță cenușie.

Și oamenii păreau cenușii. Și pe dinăuntru, și pe dinafară. Îmbrăcămintea lor din iernile epocii îmi părea, și chiar cred că era, tot mai cenușie. 

De pildă, bunicul meu avea un palton gri, de stofă. Era simplu, drept, fără talie ori vreun cordon. Se închidea cu niște nasturi la fel de simpli. Ajunsese aproape ca un halat: îl purta și prin curte, și cînd ieșea la cumpărături ori să mă repeadă pe mine în diverse locuri. Același palton era și un fel de suport pentru servieta lui uriașă și atotcuprinzătoare pe care o purta pe umăr, în diagonală. 

Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru. Uneori mă gîndesc că negrul se uzase și se transformase, în timp, în griul cotidian. Se integrase în peisaj. De fapt, cred că bunicul meeu avea pur și simplu două paltoane: unul gri și unul negru. Cel gri mai de tăvăleală, cel negru mai de ocazii.

Cu cel gri se integra mai direct în peisajul din jur. Cînd mă aștepta de la școală la Șincai, în fața Parcului Tineretului, ca să mă ducă pînă în zona Adesgo, unde locuiau bunicii mei atunci, îl zăream din depărtare, uriaș (așa mi se părea pe atunci) și gri, cu servieta de supraviețuire (aveam senzația că în ea era totul, ca în valiza lui Mary Poppins, și că ne va ajuta să scăpăm cu viață din orice situație). Mi se părea că, dacă îl am pe el lîngă mine, nimic rău nu mă mai poate atinge. 

Mergea foarte repede, încît abia te puteai ține după el, în ținuta mai sus amintită, la care se adăuga și o bască, neagră. Așa cum, uneori, cînd mai ieșeam cu tatăl meu, îi simțeam și fragilitatea, cu bunicul meu, pînă în anii lui din urmă (care au fost 90 și ceva), aveam senzația puterii lui. Ba chiar a invincibilității lui. În lumea cenușie de atunci, mi se părea că deținea pîrghiile unei supraviețuiri decente. Care mă putea cuprinde și pe mine. 

Uneori, de cele mai multe ori, urcam dealul spre Adesgo în afara parcului, pe aleea cenușie și ea, de acolo. Cenușie-n toate sensurile posibile: în stînga era Crematoriul vechi, iar în dreapta Spitalul de boli dermato-venerice. Chiar în locul Parcului Tineretului fusese o groapă de gunoi. Drumul de pe lîngă parc avea în el ceva dacă nu din tristețea acestor vecinătăți, măcar o monotonie. 

Singurul lucru care-l mai înviora era ritmul bunicului meu, care părea inepuizabil. Mergea la vreo doi pași în fața mea mereu, fără să se uite în spate. Probabil că nici prin minte nu-i trecea că nu l-aș putea urma. De altfel, nici mie nu mi-ar fi trecut așa ceva prin cap. Eram singura oaie din turmă care-și urma dulăul atotștiutor, în care avea o încredere absolută. Știa că n-ar fi condus niciodată turma nici în rîpă, nici în gura lupului. 

Chiar dacă, uneori, dulăul în cauză își asuma niște riscuri dincolo de regulile turmei. Atunci devenea, din ciobănescul ascultător de la gura sobei, colțatul gata să mîne turma peste munți. Bunicul meu era altul la traversări. Mai ales la traversarea nereglementară de la Adesgo. Uneori, o luam pe partea dreaptă a dealului, cea cu Spitalul de dermato-venerice (în locul căruia s-a ridicat, acum, un falnic complex de locuințe). Cînd ne apropiam de destinație, trebuia să traversăm. Ar fi trebuit să fie o trecere de pietoni acolo, dar nu exista. Mașinile veneau ca nebunele non-stop, cînd din stînga, cînd din dreapta. Bunicul meu se aventura ca uliul printre ele, cu o viteză și cu o hotărîre demne de invidiat. Cu mine ca un porumbel speriat pe urmele lui. 

Speriat, dar fără să-mi fi pierdut vreo clipă încrederea. Deși atunci cam erau încălcate toate regulile cu care mă instruise atît de fără pată mama. Însă, tot atunci, se producea, timp de o clipă, o ieșire din cenușiu. Simțeam cum scînteia lui Tache (căci așa-l chema pe bunicul meu) cel de altădată scăpăra grăbit, dar semnificativ.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Departe de casă
Ce-mi doresc pentru anul viitor? Nimic altceva decît să călătoresc și să scriu.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.