Timpul de dinainte
Înaintea sărbătorilor, mereu există cîteva momente de singurătate sau atipice. Parcă-și au rostul, se cer, cumva. E ca și cum, înainte de a te bălăci cu totul în lumina aurie, cea a bucuriei împărtășite, trebuie să dai o tură prin întuneric și prin necunoscut.
Cam în fiecare an, cu o noapte, două înaintea Ajunului, sînt, pentru cîteva ore, singură. Mă pierd cu voluptate în orașul aglomerat și fac și lucruri care nu au o legătură directă cu Crăciunul. Desigur, pe lîngă cele „obligatorii”, precum goana după cadouri sau după de-ale gurii. Ori merg pur și simplu pe stradă, printre oameni necunoscuți, de obicei mai pe-nserat, în semiobscuritate, și mă bucur să fiu un element în mulțime. Mă bucur de umanitate, oricît de pompos ar suna. Mă bucur că sînt un punct într-o linie lungă și șerpuitoare. Atunci îmi simt mai dihai apartenența la acest șuvoi omenesc: știu că toți cei care țin mai mult sau mai puțin pasul alături de mine se îndreaptă spre Crăciunul lor, că toți îl vor serba într-un fel sau altul, chiar și cei care vor fi singuri ori vor refuza s-o facă: este și acesta un mod... Sărbătoarea asta simt că ne unește și, cînd înaintez odată cu șuvoiul, simt că diferențele, pe care altădată le consideram pregnante, se tot estompează.
Sentimentul ăsta nu-l am numai pe stradă. Îl am și-n diverse locuri publice în care intru sau în care mă nimeresc în orele de dinainte. În cafenele ori fast-food-uri, de pildă, care, de obicei, atunci sînt încă pline. Îmi place să-mi comand ceva care n-are nici o legătură cu mîncarea tradițională care va urma, precum cartofi prăjiți și un cappuccino. Cînd stau la o masă-nghesuită și rod din cartofii mei aliniați cuminți în punga lor, și sorb din paharul de plastic călduț, e ca și cum nu aș avea o identitate. Ca și cum nu aș fi intrat încă în inima lucrurilor, aș fi încă nu într-un spațiu dintre, ci într-unul de dinainte, premergător bucuriei. Premergător întîmplării. În care încă nu s-a intrat în adevăratul vîrtej. E ca și cum aș sta pe marginea unui tablou în care nu m-aș grăbi încă să intru, așa cum intrau Mary Poppins și Bert în desenele cu creta pe asfalt ale celui din urmă.
E timpul de răgaz și de pierdere într-un soi de pre-lume. Una nu cenușie, ci mai curînd incoloră, din care te pregătești să faci saltul în cea strălucitoare. Îți mai tragi un pic sufletul și te bucuri de posibilitățile așteptării înainte să plonjezi în auriu. Ești mult mai liber și poți da cu adevărat frîu liber imaginației în momentele astea de non-întîmplare. Într-un fel, e mai mare bucuria tuturor posibilităților, fără limită.
Anul ăsta am trăit asemenea momente în autobuz. Încărcată cu pungi și toate cele, cu o zi înainte de Ajun, m-am aventurat într-un autobuz nu tocmai gol. Dar asta nu m-a descurajat. Dimpotrivă, m-a bucurat: era momentul meu de pierdere în mulțime. Încă de la început, cînd m-am așezat strivită de excesivele mele bagaje, doamna de alături s-a oferit să-mi țină ea unul. Era o persoană delicată și plăcută. I-am mulțumit și am reușit, totuși, să mi le stăpînesc singură. Însă între noi s-a creat o punte. Și ea a început să-mi vorbească, neașteptat, despre senzația de zădărnicie pe care o trăiește, în fiecare an, în fața sărbătorilor. Cum în fiecare an își propune s-o lase mai moale, pentru că mereu lucrează pînă-n ultimul moment. Și cum, de fiecare dată, sfîrșește prin a face „totul”: gătește cîte o noapte întreagă și aleargă-n ziua următoare după cadourile pe care le vrea fiecare din familie. Pentru că, de fapt, nu poate altfel.
În timp ce vecina mea de scaun îmi împărtășea trăirile ei sărbătorești, cei doi domni cam de vîrsta a treia de vizavi și-au scos telefonul la vedere. Au format un număr, presupun că pe WhatsApp, și-au așezat telefonul în față și au început să vorbească, răspicat, cu Italia. Mai precis, cu cineva din Milano. Care s-a dovedit a fi un ucrainean, prieten cu ei și vorbitor de română, plecat acolo.
Conversația era foarte vivace și se desfășura cu camera pornită. Domnii cumva o împărtășeau, voit, cu toată lumea din autobuz. Erau veseli și vorbeau tare, iar oamenii din jur se uitau să vadă ce se întîmplă. Cei mai mulți dintre ei zîmbeau. Se apropia doar Crăciunul... Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.
Și așa, cam întreg autobuzul a vorbit cu Boris din Milano. Cei doi domni au fost eroii noștri. I-am salutat cordial la coborîre.
