Dorință pentru 2023
Aș vrea ca arhitectura să se vindece de schizofrenia ce a cuprins-o. Pe de o parte, ca să eficientizăm termic clădirile existente, le îmbrăcăm în plăpumi de polistiren expandat, distrugînd toate detaliile, răpindu-le toată frumusețea pe care înaintașii au pus-o în ele pentru a ajunge la noi. Delicatețea măruntă a orașelor, adică exact acele detalii pe care le vezi cînd treci pe lîngă ele și care îți bucură privirea, dispare, pentru a fi înlocuită cu suprafețe plane și finisate precar. Și facem asta pentru că trăim într-o criză energetică și încercăm să reducem emisiile de dioxid de carbon ale modestelor și venerabilelor case. În altă parte a lumii, orașele care se construiesc acum în mijlocul deșertului produc mai mult dioxid de carbon decît a fost produs vreodată la scară planetară, iar aceiași mari arhitecți care propovăduiesc salvarea climei (ce formulare improprie!) sînt cei care pun umărul la distrugerea ei, realizînd proiecte în care ideea de sustenabilitate a devenit doar o penibilă pelerină de camuflaj. Arhitecți cu o statură remarcabilă, care au fost idolii unor generații întregi de studenți, se arată a fi doar niște mărunți slujbași amatori de bacșișuri, pentru care ar face orice. Realmente și literalmente orice. Inclusiv hoteluri subacvatice cu pereții complet din sticlă, ori stațiuni montane pe înălțimile lipsite de apă ale deșerturilor lumii.
Înverzirea orașelor este un alt deziderat la care arhitecții au marșat, drag oricui vorbește articulat despre viitorul urbelor noastre. Și totuși, orice petic de teren liber din oraș se vinde și pe el se construiește, cît mai înalt și mai dens cu putință, în baza proiectelor realizate de arhitecți. Toată lumea vrea parcuri în oraș, inclusiv administrația. Însă oricine are un teren îl parcelează și construiește, cu mici, dar notabile excepții, pentru că parcurile publice, spre deosebire de clădiri, nu produc bani. Pe scurt, deși seamănă întrucîtva, frunza-i frunză și bancnota e altceva. Acest adevăr incomod generează conflict, cel puțin de idei, și aici apar, salvatori, arhitecții, care prin inteligență și inovație reușesc să înverzească orașul și să planteze 1.000 de copaci pe doar 100 de metri pătrați. Cum fac asta? Prin intermediul unei invenții: pădurea verticală sau, cu alte cuvinte, un zgîrie-nori cu terase ample unde, la fiecare nivel, sau din 2 în 2, se plantează copaci. Imaginea pădurii verticale seduce și rareori am văzut ceva mai intens promovat la expoziții și tîrguri de arhitectură sustenabilă. Totuși, intuiția elementară ne spune că, pentru a încărca o structură înaltă cu sute de tone de pămînt și material vegetal, este nevoie de ranforsarea suplimentară a acelei structuri, de consumuri mai mari de beton și fier. Nimeni nu pune problema răspunsului la o tornadă, la posibilitatea ca acei copaci de la etajul al 15-lea să se smulgă din rădăcini și să aterizeze pe trotuar. Nici problema frunzelor nu se pune. Pentru orice problemă există o pletoră de răspunsuri avizate care, de fapt, arată că nu vorbim despre o pădure adevărată. Aceea, pădurea adevărată, a dispărut undeva, într-o țară de mîna a paisprezecea, așa, ca România, pentru a se putea exploata eficient minereul de fier de sub ea, pentru armarea suplimentară a „pădurii verticale” din orașul lucios, exemplu de sustenabilitate.
Dar și pădurile verticale, și hotelurile subacvatice se proiectează pe bani mulți, adesea foarte mulți. Cînd banii lipsesc, există totuși arhitecți care proiectează pentru cei săraci. Căutînd soluții ieftine, ei reușesc uneori proiecte ingenioase care utilizează eficient materiale reciclate ori produse industriale terțiare. Cu o dexteritate demnă de magicienii veritabili ai Antichității, arhitecții proiectează pentru săraci clădiri care costă 100 de lei pe metru pătrat, în timp ce hotelul subacvatic costă 50.000 de lei pe metru pătrat. În condițiile în care și una, și cealaltă realizează adăpostirea, diferența de 49.900 de lei pe metru pătrat este dată de reprezentare, spectacol, divertisment și vanitate. Pentru că, s-o spunem cinstit, durabilitatea lor este cam aceeași: cîțiva ani, cel mult. De ce nu încearcă arhitecții să convingă societatea că nu doar spectacolul merită bani, ci și echilibrul social? Că spectacolul arhitecturii nu este altceva decît o jucărie aruncată la gunoi după a doua utilizare de către răsfățații sorții? Că dintr-o casă bună și bine construită iese un copil care merge cu mîndrie la școală? Că, în loc să proiecteze nori din beton și sticlă, care seamănă mai degrabă cu clăbuci enormi și diformi, s-ar putea construi o arhitectură care să ajute o populație care suferă, în prezent, de foame, frig și lipsuri de tot felul? Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă? Sau noi, arhitecții, „salvăm clima” și planeta doar pentru cei care își fac vacanțele în hotelul subacvatic, trăgînd nădejde că vor avea nevoie în continuare de serviciile noastre, măcar ca să le cărăm bagajele, să schimbăm clanțele și să facem și conversație inteligentă în același timp?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
