Au fost odată un bărbat și o femeie

În editorialul său din Le Point, „Parle woke, ou tais-toi!”, Peggy Sastre comentează un episod recent din sfera cancel culture, petrecut în urmă cu cîteva săptămîni la facultatea Sciences Po din Paris, care a dus la concedierea unei profesoare. 

Valérie Plazenet, o recunoscută instructoare de dans, ținea cursuri, pentru activități extracurriculare, studenților prestigioasei instituții, pînă cînd aceștia au acuzat-o de discriminare și incorectitudine politică, din cauză că aceasta s-a încăpățînat să folosească niște termeni „jignitori” pentru sensibilitatea cursanților. Cuvintele incriminate au fost „bărbat” și „femeie”, pe care profesoara a refuzat să-i înlocuiască, în timpul indicațiilor coregrafice, cu leader, adică cel care conduce dansul, și follower, cel care urmează mișcările, deși studenții au insistat. În plus, au susținut aceștia, profesoara ar fi refuzat și să alcătuiască cupluri de dans de același sex, încă un cui pe care și l-a bătut singură într-o lume avidă să îngroape orice ar putea fi interpretat drept discriminare. 

„Recunosc că insist să spun «bărbați» și «femei» la cursurile mele”, a declarat Plazenet, adăugînd că „în dans, există noțiunea de farmec între cuplurile de bărbați și femei. Sincer, două femei care dansează împreună mi se par dizgrațioase. Întotdeauna bărbatul este cel care poartă femeia. M-au cenzurat, însă eu nu primesc ordine de la dictatori. Și ar trebui s-o lase mai moale cu corectitudinea politică.”

Nici ușor de zis, nici de făcut, mai ales că, tot recent, vizînd aceleași cuvinte, Cambridge Dictionary a simțit nevoia să completeze definițiile standard ale „femeii” și „bărbatului” cu cîte un adendo pe placul corectitudinii politice, astfel încît aceștia sînt definiți de acum și ca „Persoane adulte care trăiesc identificîndu-se ca femeie sau bărbat, deși li s-ar fi putut spune, la naștere, că au alt sex”.

Lăsînd la o parte că această idee, cum că sexul este, de fapt, un construct social, drept care și înclinațiile sexuale la fel, nu face decît să dea apă la moară pornirilor homofobe care condamnă homosexualitate ca fiind un derapaj moral provocat de o „alegere greșită”, nu o însușire înnăscută, delirul cuvintelor incriminate și reinventate amenință să consolideze acea realitate absurdă, prin care deja bîntuie vînătorii de „vrăjitoare”. 

Revenind la episodul de la Sciences Po, studenții care și-au denunțat profesoara au declarat că încăpățînarea cu care aceasta insista să spună acele cuvinte barbare, bărbat și femeie, le provoca anxietăți și angoase, și că-i făcea să se simtă extrem de prost. 

„Dacă s-au spus și s-au încercat multe pentru a caracteriza wokismul, este greu să găsești o anecdotă mai semnificativă decît această poveste a orelor de dans care au «angoasat» elevii, pentru că în timpul lor s-a vorbit despre bărbați, femei și despre codurile estetice care se leagă între ei. Nici măcar nu mai vorbim despre elevi care, fiind prea răsfățați, au devenit atît de fragili încît mîrîie înainte de a fi răniți. Azi am trecut de mult de stadiul prințesei care simte bobul de mazăre prin zeci de saltele. Pentru că azi tinerii țipă tocmai pentru că nu sînt răniți”, susține Sastre, argumentînd că, deși acest carusel al cuvintelor grele, precum sexism, rasism, discriminare, a fost conceput inițial pentru un scop nobil, acel scop a fost de mult atins.

Pe de altă parte, argumentează cei antrenați în eterna luptă pentru corectitudine politică, dacă lași hățurile jos, metehnele mai sus menționate pot reapărea. Lupta contra sexismului, rasismului și discriminării este, potrivit crezului lor, asemănătoare cu lupta pentru apărarea democrației, care nu se termină niciodată. Doar o continuă atenționare asupra potențialelor nedreptăți ar putea face lumea să devină un loc mai bun, în care oamenii marginalizați sînt incluși, în care n-ar mai exista umilințe, complexe și toți ar putea să respire fără teamă. Să nu-și dea seama oare adepții wokismului că tocmai asta creează: marginalizare, umilințe, complexe și foarte multă teamă?

„Fiecare mișcare ideologică are potențialul de a deveni exact ceea ce susține că disprețuiește, poziționîndu-se contra ideii pentru care presupune că luptă”, afirmă Michael Karson, doctor în psihologie și profesor la Universitatea din Denver, într-un articol publicat pe psychologytoday.com, citîndu-l pe Nietzsche: „Cine se luptă cu monștri ar trebui să aibă grijă ca, în această bătălie, să nu devină el însuși un monstru”. 

Potrivit teoriilor balanței de putere, argumentează Karson, „fiecare sistem, care se întemeiază inițial prin reguli bune, dezvoltă subsisteme care ajung să facă reguli bune doar pentru sistemul în sine” – o metaforă bună fiind finalul cărții lui George Orwell, Ferma animalelor, în care porcii ajung să își imite asupritorii umani.

Cînd și cum se petrece această transformare? În primul rînd, cînd ideologia este preluată politic și e transformată, dintr-un instrument defensiv, într-o armă ofensivă, ea își pierde scopul principal, prin care a reușit să adune capital uman, devenind o demagogie, mascînd nevoia de putere, mult mai dezirabilă decît ideile nobile susținute inițial, care sînt astfel anulate.

Vorbind despre mișcarea woke, deși aceasta susține de la amvon egalitatea și empatia, nu o face pentru toată lumea, ci doar pentru grupurile considerate a fi marginalizate pe care le activează inoculîndu-le ură față de grupurile majoritare. Cum inoculezi, totuși, această ură unor oameni care sînt, de altfel, pașnici și care n-au tendințe extremiste și violente? Cum faci oamenii să urască alți oameni?

„Psihologii legiști cunosc faptul că violența – forma supremă de ură – are la bază dezumanizarea victimei și desensibilizarea călăului. Ura este deviată atunci cînd obiectul său este umanizat, drept care wokismul, care de fapt nu sprijină ideea că toată lumea merită empatie și respect (...), generalizează expresii ale urii, cum ar fi umilirea grupului bărbaților albi, desensibilizînd grupul adepților, încurajați de slogane care dezumanizează întregul grup.”

Decontextualizarea este o altă metodă de a genera ura, la fel cu imprimarea șabloanelor născute din lozinci. Karson dă exemplul unui coleg care, la un seminar, a prezentat studenților cazul unei paciente. Aceasta a apelat la terapie din cauză că avea probleme în căsnicie, legate de viața intimă, terapeutul încercînd să descopere dacă în viața ei a existat o traumă care ar fi cauzat imposibilitatea de a avea relații sexuale cu soțul ei. Ignorînd contextul și ideea în care le era prezentat acest caz, studenții s-au repezit să-l blameze pe terapeut, tragînd concluzia că acesta încerca nu s-o ajute, ci s-o determine să devină obiectul sexual al soțului. 

Cu siguranță, unui om cu toate țiglele pe cap acest caz i se pare absurd, însă vorbind despre ideologia woke să nu uităm că aceasta se bazează în special pe slogane, cea mai bună manipulare prin care determini oamenii să se urască între ei. E greu să faci un om să urască un alt om, însă îl poți face să demonizeze cuvîntul prin care semenul său este caracterizat.

Iar ideologia woke a ajuns suficient de puternică pentru schimba în mintea oamenilor sensul cuvintelor. „Alb” a devenit un cuvînt cu potențial periculos, deci mai bine să-l evităm – după cum au făcut-o, acum cîțiva ani, marile companii de cosmetice care au înlocuit etichetele cremelor pentru „albire” cu creme pentru „luminozitate”. „Egalitate” (principiul potrivit căruia toți oamenii au aceleași drepturi, dar și aceleași îndatoriri) a devenit „echitate” (care definește, de fapt, dreptatea – însă dreptatea cui?). O altă găselniță, recentă, amuzantă și interesantă: Associated Press a recomandat reporterilor să înlocuiască în relatările lor cuvîntul „amantă” cu sinonime mai prietenoase precum „însoțitoare”, „prietenă” sau „iubită”.

Există însă, de azi, și cuvinte cu potențial de-a dreptul violent, precum „bărbat” și „femeie”, căci, dacă îndrăznești să-i spui unei persoane transgender „bărbat” sau „femeie” (deși ei se consideră a fi tocmai pe dos), te faci vinovat, nici mai mult, nici mai puțin, de „un act de violență”, după cum a susținut actrița transgender Laverne Cox. 

Ceea ce pare o simplă imbecilitate, acest „joc” de-a cuvintele, poate ascunde o adîncă perversitate; de vreme ce ființele umane relaționează între ele prin limbaj, le poți face să se depărteze prin demonizarea acestuia. Dacă de-a lungul istoriei au existat cuvinte care desemnau peiorativ anumite grupuri, astăzi ne vedem în situația demonizării cuvintelor care caracterizează întreaga rasă umană, alcătuită, spre groaza wokiștilor, din femei și bărbați.

Și, dacă literatura n-a reușit, pînă acum, să schimbe prea multe în viața reală, poate ar fi momentul să mai aruncăm o privire la paginile din cartea lui George Orwell, 1984, să dăm această carte și generațiilor viitoare, pentru a-și face măcar o părere despre ce înseamnă o societate în care guvernul  ajunge să controleze gîndirea oamenilor, prin crearea unui nou limbaj.