Îmbrățișează-mă – despre tristețea tăcerii –

Trăim azi într-un mediu care ne permite suficientă protecție pentru a ne apleca asupra problemelor sociale și psihologice. Fantasma fericirii veșnice promisă în mesajele unei psihologii pozitive, deși adevărata psihologie – dacă o vom studia atent vom găsi definiții, metode, instrumente de diagnosticare și tot felul de termeni rigizi care solicită un efort și de pronunție, dar și de înțelegere a frazei de tipul „Oare ce a vrut să zică autorul aici?” – este departe de ceea ce se promovează ca pozitivitate azi la nivel cultural. Psihologia generală este o știință fără sare și piper care nu promite fericire, nici pe departe; în schimb, dacă te apleci asupra ei oferă descifrarea proceselor cognitive (gîndirea, memoria, voința etc.), afective (sentimentele) și emoționale. Oferă claritate și o mai bună cunoaștere și înțelegere a omului, cu limitări, desigur, pe care fiecare știință le are.

Durerea emoțională face parte din viața noastră de zi cu zi, tristețea de a fi și de a trăi dezamăgirile, trădările, pierderile, greșelile, eșecurile, furiile sînt sentimente normale pe care le avem cu toții. Atunci cînd nu o facem înseamnă că le reprimăm și asta din cauza mesajului că nu ni se permite a fi trăite. De mici primim mesajul că este urît/nepoliticos/supărător din partea noastră să fim furioși, să plîngem sau să fim triști. Dacă la locul de joacă un copil este respins și simte tristețe (firesc, de altfel), i se invalidează trăirea și i se spune să nu mai fie trist. La vîrstă adultă procedăm la fel, nu știm cum să consolăm pe cineva trist, pe cineva care plînge, mulți oameni spun că se simt paralizați atunci cînd cineva plînge în fața lor și nu știu cum să reacționeze, unii devin hiperprotectori și intruzivi cu sfaturile, alții se eschivează și se retrag. Cert este că nu știm să avem reacțiile potrivite atunci cînd cineva este trist sau cînd noi înșine sîntem triști. 

La nivel social, revistele promit pașii spre fericire – numărul acestora diferă de la specialist la specialist – și cîți avem de parcurs pînă la fi fericiți. Ni se promite că un anumit pachet de servicii psihologice ne va aduce liniștea mult căutată, ne va schimba viața, ne va aduce copilul interior pierdut în sinele nostru. Devine un adevărat maraton să nu fim triști. Cineva mă întreba de curînd cum să nu mai simtă anxietatea și tristețea, deși face terapie și multe lucruri în direcția unui reglaj interior. Căutarea dispariției simptomelor tristeții și anxietății este de înțeles, dar fără aplicabilitate în realitate. Toate lucrurile pe care le facem în direcția ameliorării simptomelor ar trebuie reașezate într-o perspectivă cognitivă mai sănătoasă și mai aproape de realitate. Nici psihoterapia și nici alte lucruri pe care le facem nu vor face să dispară simptomele, dar le vom ameliora prin identificarea acestora și a cauzei lor, vom învăța noi căi neurale pentru a le diminua intensitatea și chiar a le identifica de la primele semne, astfel încît intensitatea și durata lor să fie mai reduse, vom învăța noi instrumente și mecanisme, dar nu vom ajunge în situația ca acestea să nu mai existe.

Cînd va veni momentul acela extatic, atît de promis? O gîndire imatură devenită magică va tinde să creadă că tristețea poate fi eradicată, că viața va fi înțepenită așa cum o fantasmăm, fără întristare. Freud spunea că în fiecare relație de iubire sînt sentimente ambivalente, și de ură, și de iubire față de persoana cu care sîntem în relație și că acestea apar în situația cînd conștientizăm că tiparul ideal al persoanei de lîngă noi nu se suprapune pe construcția reală a persoanei. Aici intervine doliul, cu sens de tristețe sau dezamăgire, că cel ideal nu există cu adevărat, e doar un construct al așteptărilor noastre, e un om real cu lumini și umbre, iar pentru sănătatea noastră emoțională ar fi bine să vedem persoana reală și să descoperim dacă o putem place cu adevărat, așa reală cum este, nu fantasma ideală proiectată de noi.

Starea de tristețe apare din varii motive, de la factori genetici la factori de mediu sau factori determinați de relațiile înconjurătoare. Poate fi trecătoare sau poate fi de durată. Avem nevoie de supape pentru a ne distrage atenția, dar și pentru a descărca sentimentele și emoțiile, iar acestea pot fi la îndemînă, cum ar fi dialogul cu un prieten sau psihoterapia, mișcarea în toate formele ei, plînsul, țipatul sau lovirea unei perne sau a unui sac de box, desenatul, muzica, consumul de cultură și de lectură. Într-o stare de furie intens simțită, dar reprimată, putem asculta operă, rock sau putem face un sport solicitant. Toate acestea sînt mecanisme de coping la îndemîna noastră, doar trebuie să reușim să le punem în practică, iar asta înseamnă disciplină și analiză a propriilor stări. Altfel, le vom reprima și ne vom pune masca cu mesajul „Sînt bine, nu am nimic, fac față”, iar la nivel biochimic vom avea o reacție de hiperimunitate (creștere a imunității), care, după o perioadă de timp, va avea ca rezultat o dezorganizare a celulelor NK (celulele bune, numite natural killer), care vor începe să atace într-un mod  dezordonat toate celulele, ucigînd și celule bune, nu doar pe cele rele, un rezultat al acestei dezorganizări putînd fi o boală autoimună. Robert M. Sapolsky, un neurocercetător și profesor de biologie și neurologie la Stanford University, care scrie tare simpatic despre știință, spune că predictibilitatea și sentimentul controlului mențin nivelul stresoreacției (reacția la un factor de stres), iar absența acestora îl crește.   

Tot Sapolsky vorbește de neajutorarea dobîndită care se manifestă printr-o stare de deznădejde, lipsa motivației, sentimentul de a ne simți copleșiți, încît nici nu se mai încearcă o reacție adaptativă sănătoasă, se recurge la diferite dependențe ca formă de anesteziere și abandon, asociindu-se cu sentimentul incapacității de a ne descurca. Dacă trăim sub stres continuu și lucrurile nu sînt în controlul nostru și nici nu avem predictibilitate asupra lor, nu vom mai reuși să asigurăm supapele necesare descărcării tensiunii interne și frustrării, avînd senzația că viața devine tot mai grea și că sîntem complet neajutorați în fața ei. Expunerea pe termen lung la factorii de stres, acolo unde există și predispoziție genetică, va duce la o stare de neajutorare dobîndită și la instalarea depresiei.   

Starea de tristețe care durează cîteva zile și care survine în urma unor situații de viață normale, cum ar fi un conflict cu cineva, un proiect care eșuează, un examen pe care nu-l luăm, o situație tensionată pe care nu o gestionăm, e firească. Devine îngrijorătoare cînd se transformă într-o stare de lungă durată de tristețe profundă, i se asociază sentimentul de neajutorare și cel de vină, care duce la ruminații ale gîndurilor, încît nu putem depăși momentul și nici nu mai vedem rațional situația, și la care se mai pot adăuga, colac peste pupăză, comportamente obsesiv-compulsive, adică repetitive, de reasigurare ca efect al stării de frică intensă simțită în adîncul ființei. Vorbim deja despre depresie, care este o stare de profundă disperare cu consecințe majore în viața bolnavului, dar și a familiei acestuia. Calea plăcerii, care este formată din neurotransmițătorii responsabili cu plăcerea, este profund alterată, astfel încît persoana afectată de depresie nu mai găsește resurse fizice și psihice pentru a se da jos din pat. Depresia severă este o boală gravă, la fel cum este și cancerul. Depresia nu este un moft și nu trece dacă vom folosi cuvinte de încurajare sau vom căuta cauza acesteia de tipul „dar ce-mi lipsește, am de toate, o viață așezată și cu toate acestea eu mă simt copleșit”. Este un dereglaj chimic major care necesită tratament psihiatric și în unele cazuri internarea persoanei în cauză pentru a-i fi administrat tratamentul sub supravegherea directă a medicului psihiatru.

Depresia nu înseamnă că nu sîntem suficient de puternici să facem față situațiilor de viață, înseamnă un dereglaj al chimiei creierului, la fel ca și anxietatea crescută, care necesită reglaj la nivelul acesteia în primul rînd, iar apoi să fie asociată cu psihoterapia care va ajuta prin identificarea cauzalității și a factorilor care i-au determinat apariția. Acesta este un proces îndelungat, fără rezultate spectaculoase, cum ar fi dispariția ei completă, dar înseamnă creșterea resurselor interne și organizarea tabloului intern pentru a avea uneltele necesare spre a ne gestiona. 

Sînt zile cînd sîntem triști, sînt zile cînd trăim suferință emoțională, sînt zile cînd sîntem nerezonabili, cînd ne pierdem sensul și simțim angoasa existențială cum capătă glas, și aceste zile sînt firești. Avem nevoie de reorientarea spre sens, iar necesitatea unui sens mai profund decît propria persoană poate fi un bun mecanism pentru unii dintre noi, pentru alții poate deveni fix situația care să declanșeze o boală cum este depresia, dacă capătă sensul de „a fugi de noi”. Este important să cunoaștem măsura proprie, iar asta doar prin analiză și introspecție se poate realiza. Avem nevoie, în funcție de structura individuală a fiecăruia, de a activa resurse din jurul nostru, cum ar fi să vorbim despre ce simțim, să facem mișcare pentru a ne regla biochimic, să stăm în tăcere și să ne alocăm un timp solitar, să fim îmbrățișați. Așa că, atunci cînd sîntem tăcuți și cufundați în noi, doar îmbrățișați-ne.

Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, este autoarea volumului În interior. Momente de întîlnire cu tine însuți și coautoare a volumului colectiv Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România, ambele apărute la Editura Humanitas, în 2022.