Democrația și Biserica în secolul XXI

Zaharia S. COTOI
Publicat în Dilema Veche nr. 980 din 19 ianuarie – 25 ianuarie 2023
© wikimedia commons
© wikimedia commons

Dacă un intelectual francez ateu precum Michel Onfray (care-și poartă cu mîndrie ateismul, ca pe o distincție la care-l îndreptățește strălucitoarea și de tot tîrgul aplaudata lui minte ce nu mai are nevoie de „ipoteza Dumnezeu”) declară, cum a făcut-o recent, într-o dezbatere publică la care a fost convocat împreună cu un alt mare iconoclast, Michel Houellebecq, să reflecteze la viitorul Europei, că „doar religia poate federa o civilizație”, atunci e bine să ne gîndim mai bine la legătura încă vie dintre Europa și religia ei, creștinismul. O să-mi spuneți că și islamul, și iudaismul, ba chiar și religiile extrem-orientale au contribuit și vă voi da dreptate. Indiscutabil, au contribuit. Dar numai atît: au contribuit. Recunoscînd asta, corect este să spunem că civilizația europeană este un produs creștin într-o istorie universală în care nimic nu e pur, nimic nu mărturisește o unică sursă și orice este un amestec. Să cauți sau să invoci puritatea în lumea aceasta este fie o prostie, fie o crimă. Totuși, trebuie să distingem între contribuții: într-un fel contribuie părinții și în alt fel bunicii, verii, prietenii și vecinii la creșterea unui copil. 

Revenind, cînd spun că trebuie să ne gîndim la Europa creștină „mai bine”, vreau să spun că este cazul să abandonăm convingerea că e posibilă o Europă unită (mă rog, „federată”) integral secularizată și religios aseptică. În trecutul Uniunii, s-a mizat mereu pe alt gen de idei cu bun potențial de solidarizare, dar acestea și-au atins repede limitele, iar apetitul pentru continuarea integrării nu a fost satisfăcut. Astfel, s-a crezut că ne poate integra dorința de pace. A mers pînă la realizarea unității politice europene, dar nu mai mult. Apoi, s-a conturat un atractiv proiect al prosperității. S-a construit și dezvoltat o piață comună, dar dincolo de mecanisme economice nu s-a mai putut avansa. Apoi, s-a vorbit despre valori dintre cele „postmateriale”. Și aici au apărut problemele. Cu toții aderăm la tabela de valori europeană, dar cînd vine vorba să trăiești zi de zi cu valorile în mînă, ne deosebim. Căci ce-i tolerabil pentru unul e intolerabil pentru altul, iar ce-i acceptabil pentru cel de-al doilea este inacceptabil pentru cel dintîi – și amîndoi aderă, sincer, la principiul toleranței. Marea problemă a valorilor este că, lucrînd efectiv în numele lor, descinzi în teritoriul subiectivității; e după cum credem fiecare. Credem, am zis? Da, am lovit cuiul în cap, cum ar zice americanii. Am ajuns la credințe; or, ce alte credințe mai adînci și mai puternice decît cele religioase cunosc sufletele noastre? Are dreptate Onfray: politica poate federa o alianță, economia poate federa o piață, dar o civilizație numai religia poate federa.

Ca să putem regăsi vigoarea unui creștinism creator de civilizație în secolul XXI, cred că e necesar să regîndim în vederea eliminării a două prejudecăți, mari și grele. Cumva, s-a răspîndit în societate convingerea că există o incompatibilitate de fond între Biserica creștină și democrație. Această prejudecată a rezultat, cel mai probabil, din asimilarea libertății religioase cu democrația. Libertatea în religie, ceea ce presupune și libertatea de religie, este fără îndoială o condiție esențială a democrației. După ce Bisericile creștine au dominat societățile europene, uneori cu autoritate, uneori tiranic, emanciparea de Biserică a părut tuturor drept o acțiune indispensabilă democratizării. Pe bună dreptate. Doar că Bisericile care au ținut la exclusivitatea lor confesională asupra unui popor s-au îndepărtat de ceea ce este creștinismul, de fapt. În realitate, compatibilitatea dintre creștinism și democrație este deplină, ba chiar aș putea spune că un creștin nu poate fi altfel decît o natură democratică. Antropologia creștină desenează însuși portretul interior al unui democrat. În viziunea creștină, omul este conștient de imperfecțiunea sa, de slăbiciunile sale, de predispoziția lui spre a greși; nimeni nu are monopolul înțelepciunii, nimeni nu e naturalmente îndreptățit să-i domine pe alții. În ochii lui Dumnezeu (singuri ochi care contează), sîntem evaluați în chip neașteptat; criteriile oricăror ierarhii lumești, fie ele economice, politice, militare, de vîrstă, de sex, de rasă sau oricum ar fi, sînt irelevante pentru El. Gnoseologic vorbind, creștinismul spune că adevărul e foarte greu de aflat, îl vedem parțial și denaturat, îl putem intui doar cu eforturi, după ratări și doar exprimat în parabole, ca unor copii. În plus, adevărul are un efect invers decît cel pe care-l credem: cu cît ești mai aproape de el, cu atît ești mai smerit. Adică invers decît știm, invers decît se întîmplă pe lume, unde cei care (au impresia că) știu sînt/se cred/sînt crezuți importanți. În fine, socialmente vorbind, creștinismul ne cere să ne iubim între noi, respectînd astfel la maximum dumnezeirea din celălalt; celălalt e numit „aproapele”, de altfel. Un astfel de om poate fi altfel decît un democrat? În plus, creștinismul exclude radical ideea luptei și a războiului altfel decît ca o metaforă a unui epuizant efort interior de îmbunătățire. Cum, nici cu ateii nu e războim? Nici chiar cu cei militanți? Răspund și eu cum mi-a răspuns un monah atonit: „Dacă Dumnezeu îngăduie să-i fie negată existența de către unii oameni, cine ești tu să nu le îngădui?”. 

A doua prejudecată de care se cuvine să scăpăm este de găsit mai ales de partea cealaltă a altarului. Dacă prejudecata incompatibilității între mesajul vieții creștine și idealul democratic este împărtășită, mai ales, în mediile care nu știu mare lucru despre creștinism, prejudecata „bisericii clericale” este mai ales a clerului. Mă refer la prejudecata că Biserica e treaba preoților și a călugărilor, iar credincioșii sînt un fel de musafiri cărora clerul le face marele serviciu de a le intermedia relația cu Dumnezeu, un public fără multă cunoaștere a tipicurilor și sofisticăriilor rituale, alcătuit din oameni care nu știu să șadă cuviincios, ceea ce îndeamnă clerul să asume un necesar rol dirigențial. Nu aveți idee cît este de înrădăcinată în mentalitatea clerului această prejudecată, deși, confruntați cu ea, cei mai mulți clerici nu se vor recunoaște în ea. Totuși, există date obiective. Am putut vedea, recent, un studiu al unui canonist ortodox român care arată că, de la Andrei Șaguna, de la primele regulamente și statute ale Bisericii Ortodoxe Române pînă la cele de astăzi, trecînd dintr-un regim statutar la altul, tendința clară a fost aceea de a limita și chiar exclude vocea laicatului din conducerea și deciziile Bisericii la toate nivelurile, consecutivă tendinței de instituționalizare. Astfel, percepția celor din afara Bisericii care îi pretind să fie o instituție lumească în toată regula și nu îi văd componenta cerească pare îndreptățită, căci aceasta este direcția în care Biserica noastră merge. Biserica dă impresia astăzi că are nevoie de laicat (mai ales) ca să sponsorizeze, să susțină, să vină și să „ajute”, să-i sprijine programele de tot felul, dar atît. Ideea superiorității clerului față de laicat este atît de înrădăcinată în Biserică, încît a ajuns să fie acceptată ca firească de laicii înșiși. Numai că un teolog ortodox contemporan, Petros Vassiliades, scrie: „Biserica nu poate fi concepută în termenii «superior» și «inferior», ci doar ca unitate, ca un singur corp. Biserica nu poate reflecta structurile seculare bazate pe putere și diviziune (s.m.), ci doar viața interioară a Sfintei Treimi, care conform dogmei creștine este unitate, comuniune, dragoste, împărtășire”. 

Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul. Cînd vom scăpa de prejudecata incompatibilității creștinismului cu democrația și de prejudecata clericalizării creștinismului, Europa va putea să-și construiască un viitor frumos.

Zaharia S. Cotoi este realizatorul emisiunii Europa Christiana la postul de televiziune Trinitas TV.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.