EDITORIALE ȘI OPINII

Traducătorii documentelor Uniunii Europene au avut de rezolvat o problemă destul de spinoasă în cazul formulei animal welfare, pentru care nu exista în română un echivalent şi nici nu se întrevedeau prea multe soluţii de umplere a golului.

Senzația de bine, de confort și de siguranță o oferă în mare măsură generozitatea interioarelor. Față de școlile noastre, înghesuite, cu săli mici și pe la subsoluri, adesea, cu coridoare asemenea capilarelor, lipsite majoritatea de cabinete pentru catedre sau de laboratoare, ce am văzut în această școală te lasă cu sentimentul grandorii, deși pînă la urmă e normalitate.

În timpul regimului comunist, România a ratat mai multe „mode“ care ţin de diferite muzici şi stiluri de viaţă (decadent-occidentale, desigur), iar generaţiile din 1990 încoace încearcă să recupereze ceea ce n-au experimentat părinţii lor, trăind intens şi anapoda, fără să priceapă mare lucru din ce li se întîmplă. Totuși, poate că muzica le dă tuturor un sens, pentru că ea însăși are un sens.

„Loboda este o plantă cu port înalt, prezintă tulpină simplă sau ramificată, frunzele pot fi de culoare verde, roşu-violacee sau uşor gălbui, sînt mari, de formă triunghiulară şi uşor catifelate la atingere.”

Cristina Neagu primeşte titlul de cea mai bună jucătoare a lumii, pentru a treia oară. Urale! Presa înfloreşte de „Messi a handbalului“, „Ronaldo a mingii mici“… Degeaba jucătoarea spune că nu-i plac comparaţiile astea, ce ştie ea? Trebuie să pavoazăm şi noi cumva.

Am tot observat de-a lungul vremii că o bună parte din străzile orașelor noastre sînt, de fapt, fundături. Nu duc nicăieri, se închid pur și simplu. Nu știu dacă e o problemă care dăinuie mai din vechime, dacă e vreo tradiție de cine știe cînd, dar știu că fenomenul poate fi astăzi remarcat mai ales în zonele de blocuri construite pe vremea lui Ceaușescu.

O discuție despre gustul artistic în antichitate e dificilă în primul rînd pentru că arta veche habar n-are de primatul esteticului. Ea face ceva. De pildă, împlinește un ritual, instaurează un spațiu civic sau sacru, negociază prestigiul individual.

De cîte ori ați repezit un prost, fie și un prost rațional, pentru că v-a plictisit sau v-a dat impresia că vă pierde timpul? De cîte ori v-ați îndepărtat în grabă de cîte unul care bătea cîmpii? De cîte ori v-ați lămurit din două vorbe că omul din fața dumneavoastră nu știe nimic și ați făcut rapid stînga-mprejur? Ei bine, este posibil ca, tot de atîtea ori, să fi ratat ceva de mare importanță.

Regele Mihai I a avut un rol atipic, mai ales pentru că istoria i-a rezervat unul de acest fel. „Împrejurările au dictat totul”, așa cum mărturisea chiar Majestatea Sa, iar „împrejurările sînt mai tari adesea decît oamenii”, afirma tot regele. Toate tipurile de împrejurări, în acest caz, de la cele familiale pînă la cele politice, atît naționale, cît și internaționale.

M-am tot gîndit ce i-aș putea răspunde unui străin care m‑ar întreba cum e poporul român, ăsta al nostru. Ce l-ar face diferit de albanezi, de bulgari, de unguri. Sau de cehi.

Strigă. Spune vrute și nevrute. E ca o a doua umbră. Te urmărește și dă din gură. Deseori te arată cu degetul în modul cel mai nepoliticos. Sau îți adresează gesturi obscene, care nu pot fi traduse, aici, în cuvinte. Umbra asta se scălămbăie, grohăie și face ca toți dracii, zici că e posedată.

Rusia s-a hotărît să își facă propria variantă de Wikipedia. Bineînțeles, o variantă în limba rusă a enciclopediei online există de foarte multă vreme, însă guvernul rus e nemulțumit de ea și ar vrea-o înlocuită cu ceva care să corespundă propriei sale viziuni asupra lumii.

S-a stins din viață Monika Schoeller, figură legendară a lumii editoriale din Germania. Editoare reputată și mecena generoasă, a marcat lumea literară de limbă germană și a contribuit în mod esențial la „globalizarea“ unor literaturi marginale, puțin cunoscute în Occident.

Într-unul dintre cele mai bune interviuri acordate de Gheorghe Hagi presei, cel realizat de PRO TV și difuzat pe 1 Decembrie, sportivul e întrebat care este, în opinia lui, calitatea cea mai de preț a unui lider. Fără să stea prea mult pe gînduri, Hagi răspunde: „generozitatea“.

Maturitatea politică reală presupune, chiar și în arena dezbaterii, reguli de bun-simț, bun gust, bună cuviință. Diversitatea nu trebuie să se exprime ca ferocitate exclusivistă, ca voluptate a deconstrucției, ca aplomb războinic.

Oare pe 24 noiembrie 2019 a învins „răul mai mic“ (Iohannis, PNL) asupra „răului mai mare“ (Dăncilă, PSD), așa cum ne preveneau morocănoși diverși „influencer-i“, ba chiar cîțiva jurnaliști reputați? Cînd scorul e cel care a fost – 66 la 33% în favoarea președintelui, cînd participarea e mai mare decît la primul tur, cînd aproape un milion de români au votat în străinătate, cînd Dăncilă mai cîștigă numai în cinci județe din sud, ăsta să fie „răul mai mic“? Destul de bun „ăsta micu’“, nu-i așa?

Am primit cadou pentru casa nouă un pui de cîine. L-am botezat, elegant, Mișu. Primele două nopți au fost o minune. Mișu se trezea la 2 noaptea din cauza nevoilor fiziologice. Odată scos afară, o zbughea la fugă. După cîteva ture bune prin jurul casei – căci ce poate fi mai minunat decît o înviorare la 2 noaptea? –, decidea că ar putea să se gîndească la făcut ceea ce speram eu că va face în primul minut şi nu în prima jumătate de oră.

Înaintea examenului de licență din vară, l-am întîlnit, pe coridoarele Universității, pe colegul Hesiod Hăț de la Studii Euro-Atlantice. Alerga abulic, ținînd niște cataloage în mînă și strigînd: „Eu examinez! Eu tai și spînzur! Sînt președinte, pentru numele lui Dumnezeu! Președintele comisiei numărul 1!“.

Thierry Wolton continuă să spună adevărul despre imensele crime ale comunismului şi nu ezită să compare cele două ideologii genocidare ale secolului XX: nazismul şi comunismul.

Astăzi, pe minunatele plaje din Astypalea nu se fumează. Astfel, aceste plaje devin locuri în care energia naturală a soarelui, a vîntului, a mării, a nisipului se poate simți din plin, ca o experiență vibrantă în care comuniunea cu natura, dar și comuniunea cu ceilalți se realizează la nivel esențial.

Folosirea actuală a termenului industrie riscă să le producă anumite nedumeriri celor cărora li s-au fixat în memorie schematizările şi formulele clişeizate ale limbii de lemn din deceniile regimului comunist.

Am fost invitat, alături de colega mea din Bistrița, Monica Halaszi, la École Européenne Luxembourg II, în calitate de autori de manuale, iar eu și ca autor al romanului pentru copii Istoria lui Răzvan, pentru a ține niște ateliere de lectură și scriere creativă cu elevii români care învață în această instituție.

La un moment dat, făceam alte incursiuni prin cartier ca să ochesc pubele din acelea mari, le găseam în spatele blocurilor în curs de anvelopare. Îmi notam locul în minte, apoi noaptea, ca hoții, ne duceam cu sacii în spate pînă la pubela respectivă și misiunea era îndeplinită.

Cred că cea mai tare chestie a postului este să gătești ca să nu mori de foame. În timpul postului, totul ar trebui să fie simbolic. Pîine cu apă, un fir de orez cu apă.

Dacă avem pretenţia să ajungem la Euro după două meciuri eliminatorii, în deplasare, cred că selecţionerul cel mai potrivit se numeşte David Copperfield.

Despre Etna se mai poate spune că nu omoară niciodată pe nimeni. Lava ei curge încet, ai timp să fugi din calea ei. Nu te omoară, dar în cele din urmă distruge totul în cale.

Scheletul ultimului rege medieval al Angliei a fost găsit de arheologi în 2012 sub asfaltul unei parcări din Leicester. Ideea căutării regelui acolo a fost a unui grup de amatori, dovadă că și input-ul nespecialiștilor ne este de trebuință.

Și limba noastră se află, biata de ea, sub atacul „romglezei“ – această engleză de plastic, globală, o excrescență moartă construită pe trupul minunatei limbi engleze de funcționarii globalizării nivelatoare, o specie lingvistică agresivă ce devorează limba culturii noastre.

Vaporul Kyros trebuia să ajungă cu marfa din Franța în Rusia în decembrie 1916. Transportul era destinat, după cele mai multe surse, țarului Nicolae al II-lea și cabinetului său. Livrările în timp de război, însă, sînt destul de nesigure.

Nu știu ce declic s-o produce în mintea unor adulți în momentul în care se trezesc cîteva zile într-un soi de libertate neașteptată, dar, cel puțin în cazul meu, asta înseamnă o întoarcere în timp și declinarea cu putere a oricăror responsabilități. Me time!

Păi, dacă sentimentul este cel de „a cîștigat omul nostru, acum am ajuns și noi cu totul la putere“, atunci e de rău. Hăul se adîncește. Iar felul rudimentar de a vedea lucrurile devine adevăratul cîștigător.

E, probabil, una dintre cele mai tragice și, în același timp, ignorate știri de anul acesta. Recentele dezvăluiri privind lagărele în care guvernul chinez a internat în jur de un milion de oameni aparținînd unor minorități etnice și religioase din vestul țării au trecut aproape neobservate.

La fel ca toată presa din Germania, și Berliner Zeitung a publicat, în octombrie, nenumărate articole despre căderea Zidului Berlinului, de la a cărui prăbușire se împlinesc 30 de ani. Jurnaliștii și colaboratorii gazetei nu puteau bănui prin ce joc al hazardului acest trecut avea să se întoarcă împotriva lor. Pentru că trecutul pîndește și te prinde din urmă cînd te aștepți mai puțin.

După catastrofa degradantă a Holocaustului, ne-am fi așteptat ca incriminarea cuiva după criterii etnice să nu mai funcționeze niciodată în dezbaterea publică. Sau să fie amendată prompt, mergînd pînă la soluții penale. Ei bine, de la o vreme, apartenența la o etnie sau alta a revenit, impenitent, grosolan, în ringul confruntării electorale, ca un cap de acuzare mereu la îndemînă.

Viața și istoria obișnuiesc nu o dată să întindă curse oamenilor instalați prea confortabil în fotoliul siguranțelor lor, prea mîndri de știința și deșteptăciunea lor. Uneori, în chip neașteptat, scandalos chiar, învinge absurdul. Absurd, însă, numai cînd îl privim dinspre prezent, fiindcă, din momentul cînd a devenit trecut, absurdul devine, curios, explicabil și rațional. Ba chiar se găsesc unii care să ni-l descrie retrospectiv drept necesar.

Din cînd în cînd mai visez cu ochii deschiși la o clasă politică unde m-aș potrivi. Experiența de mai mult de zece ani de voluntariat în sectorul 5 și comunitatea senzațională de voluntari care s‑a construit de-a lungul acestor ani sînt inspirația pentru cele de mai jos.

Întîlnirea, deunăzi, cu Noem Plafon, fost profesor la Filozofie și coleg de generație cu mine, m-a tulburat peste măsură. Știam că trecuse printr-o criză majoră, dar nu-mi închipuisem că lucrurile ar fi putut degenera într-un asemenea hal. Locul întrevederii este, el însuși, suprarealist: lîngă tomberoanele de gunoi, unde eu reciclam, conștiincios, sticlele de plastic.

Cel puţin două lucruri extrem de grave s-au întîmplat în ultimele 12 luni în Franţa drepturilor omului, a idealurilor universaliste şi a democraţiei. În primul rînd, s-a produs o banalizare mediatică fără precedent a violenţei. În al doilea rînd, „vestele galbene“ l-au frînat pe Emmanuel Macron în elanul său reformator, ceea ce îi subminează credibilitatea şi în calitate de lider european.

Motivaţia transferului metaforic nu este transparentă; pot fi mai multe explicaţii, dar mi se pare foarte posibil să se fi pornit de la conotaţiile negative pe care le are chifla ca substitut – insuficient, nemulţumitor! – de pîine.

Tocmai au apărut programele noi pentru gimnaziu și ministerul anunță demararea procedurilor pentru licitațiile de manuale. Stai și te gîndești că fiul tău va avea de la anul manuale noi și ai vrea ca ele să fie cît mai bune, cît mai atractive, cît mai interconectate cu lumea lui sau, mai bine, cu lumea în care va crește și își va duce viața.

Ce naiba, e doar fotbal! – veţi protesta. O, Doamne, ce bine ar fi să fie doar atît!

Am ridicat ancora și am părăsit insula cea pustie, cu regretul că n-am mai avut timp să o și batem puțin cu piciorul. Era ultima zi de navigație și trebuia să ajungem cu Zizi înapoi în Lefkada. În drum ne-am oprit să vizităm o mare grotă marină, formată în stîncăriile din coada sudică a insulei Meganisi. O peșteră în care, cică, în al Doilea Război Mondial s-ar fi ascuns submarinul grecesc Papanikolis (băieții l-au botezat Papanicolau).

Vine și ziua cînd descoperi un teanc de ochi de marmură. Unul singur (azi în muzeul din Pireu) mai e întreg și are jumătate de metru lungime, dar e clar că sînt acolo mulți ochi migdalați, incizați pe lespezi subțiri de marmură de Paros, cu pupila găurită. Mult mai greu vine însă ziua cînd înțelegi ce sînt aceste obiecte. Datate în secolele V-III î.Hr., ele au fost găsite la sfîrșitul secolului al XIX-lea în șantierul naval de la Zea, portul militar al Atenei antice.

În campania electorală în curs, milițienii democrației s-au adunat sub steagul dezbaterii. Și au strigat așa de convingător, că au venit imediat alături de ei și puzderie de cetățeni, toți alegători. Vrem dezbatere electorală, vrem candidații față-n față, să-i vedem și să-i auzim cum răspund la întrebări! – e strigătul care străbate cuprinsul mediatic al României electorale.

Și-a imaginat, cu toate detaliile tehnice aferente, un soi de lamelă de cauciuc, prinsă pe un mîner de lemn, pe care șoferul să o rotească stînga-dreapta din interiorul mașinii. A schițat totul pe hîrtie, apoi a apelat la o firmă care să-i producă un prototip al invenției. Avînd dosarul complet, Mary Anderson a aplicat pentru un patent, pe care l-a și primit, cu o valabilitate de 17 ani.

Am așteptat în gări trenuri care nu mai veneau, asta sună într-un fel romanțios, dar, ale naibii, nu mai veneau și cel mai adesea era frig sau eram obosiți, de cele mai multe ori și una, și alta.

Ca să fie limpede de la bun început: e vorba despre neparticiparea la vot. Și despre răspîndirea unui tip de „eroism“ al abandonului. Un fel de răspuns cinic – sau oricum va fi fiind el – la entuziasmul de a merge la vot și la încercările unora de a-i mobiliza și pe alții să o facă.

Gaullist sau doar inadecvat, președintele Emmanuel Macron are o competență pe care nu i-o poate nega nimeni – aceea de a-și provoca partenerii și de a crea noi linii de demarcație între ei.

În Hong Kong, autoritățile sînt pe cale să înăbușe cea mai puternică mișcare de protest din ultimele decenii. Ultima redută a protestatarilor, un campus studențesc, urmează să fie evacuat în forță. Sute de studenți au fost arestați deja zilele trecute. Pe străzile din metropolă oamenii încă protestează. Chiar dacă violențele s-au intensificat, energia mișcării pare să se fi disipat. Cel puțin pentru moment.