Stigmatul etnic

După catastrofa degradantă a Holocaustului, ne-am fi așteptat ca incriminarea cuiva după criterii etnice să nu mai funcționeze niciodată în dezbaterea publică. Sau să fie amendată prompt, mergînd pînă la soluții penale. Ei bine, de la o vreme, apartenența la o etnie sau alta a revenit, impenitent, grosolan, în ringul confruntării electorale, ca un cap de acuzare mereu la îndemînă. Nu-ți vine să crezi! Vrei să dai în Siegfried Mureșan, te revolți, țanțoș, că îl cheamă Siegfried. Cioloș e și el Julien, de Clotilde Armand nu mai vorbim… Dar marea lovitură de campanie e „neamțul“! Klaus Iohannis! Excelentă materie primă pentru caftangiul politic autohton! Se folosesc gaze lacrimogene pe 10 august împotriva protestatarilor? Cine vorbește! Neamțul! Specialist, prin naștere, în procedeul gazării din lagărele de concentrare! O cuconiță nărăvașă (olteancă, deh!) adulmecă și ea primejdia. Neamțul vrea să facă noi lagăre de concentrare, în care să fie exterminați pesediștii. Cuconița cu pricina are antecedente semnificative. La 16 ani a intrat, sedusă, în Partidul România Mare, al cărui președinte, Corneliu Vadim Tudor, propunea adunarea tuturor opozanților de la începutul anilor ’90 pe un stadion cuprinzător și împușcarea lor patriotică. Tot lui i se datorează oftătura patetică: „Evreii sînt mereu la putere în ţara asta amărîtă“. Să fi fost Vadim neamț? Mai nou, și un impozant filosof ardelean face asociații crase între Iohannis, pe de o parte, și Mussolini, Hitler & Company, pe de alta. De la un metafizician fin ne-am fi așteptat la analize ceva mai subtile. E drept, domnia-sa ne-a mai făcut unele surprize candide: de pildă, și-a intitulat un capitol de carte „Trialogul religiilor“, crezînd că „dialog“ înseamnă doar o vorbire în doi. O elementară cunoaștere a termenului, ar fi trebuit să-l prevină că „dia-“ nu are legătură cu „doi“ și că „dialog“ poate fi și o discuție în trei, în patru, în cîte cîți vrei… Dar la noi (la „români“?) poți ajunge gînditor de elită, rector și ministru chiar dacă ai mici carențe de abecedar…

„Rrromânii verzi“ care, în furor-ul lacom și oportunist al luptei pentru putere, recurg prea ușor la atacul etnic, își ignoră propria istorie și nu-și onorează „tradiționala“ ospitalitate. Pentru ei, nu poți fi, simultan, cetățean de sorginte germană și loial țării de adopție. Așa să fie? Să privim în urmă. În cap de listă îl voi aminti pe regele Carol I, neamț get-beget, dedicat însă României fără ezitare și fără concesii. E cel care a modernizat radical țara după unirea Principatelor și cel care i-a obținut independența, după secole de dominație otomană. Uităm prea ușor și de Karl Storck, fondatorul școlii românești de sculptură modernă, în succesiunea căruia a apărut Brâncuși (pe al cărui profesor „bucureștean“ îl chema Hegel…). Nu vom întîrzia, acum, asupra unui inventar complet. Dar putem invoca oricînd contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția culturii autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi. E teribil, de altfel, ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu. Trebuia să începem curăţenia mai demult! Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară primii pictori post-bizantini din Principate (Schiavoni, Livaditti și Chladek), ultimul dintre ei  profesor esențial al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile pentru cuvintele proaste ale cîte unei nulități autohtone. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!

(reluînd și pasaje din articole mai vechi, la fel de exasperate)