Gazde bune
M-am tot gîndit ce i-aș putea răspunde unui străin care m‑ar întreba cum e poporul român, ăsta al nostru. Ce l-ar face diferit de albanezi, de bulgari, de unguri. Sau de cehi. Ne gîndim la cehi și ce ne vine prima oară în minte? Primăvara de la Praga, Revoluția de Catifea, Václav Havel, găluștile în sos, berea și Arabella, pentru ăia care au prins serialul cînd erau copii, pe vremea comunismului.
Stau și mă uit la luminile de sărbători care s-au aprins pe Magheru – niște mingi de fotbal și un soi de popice odioase care înțeleg că ar trebui să întruchipeze nu știu ce cupă sau trofeu, imagine greșită și aia, cică. Care nebun și văduvit de orice simț comun al sărbătorii Crăciunului și-ar atîrna mingi de fotbal prin oraș? Ba, pe marginile rondului unde au fost puse recent statuile la Universitate, scrie, tot în beculețe, Euro 2020. Crăciunul Euro 2020. Măi, îmi zic, i-aș spune străinului că în primul rînd, noi, românii, sîntem niște gazde perfecte. O să facem întotdeauna pe dracu-n patru ca musafirul nostru să se simtă bine, o să măturăm prin mijlocul sufrageriei cu zece minute înainte să vină și o să scoatem tot din frigider ca să-l omenim. Îl amețim p‑ăla cu țuică și vin, ne îmbătăm împreună, oferim porcul, sarmaua și ciorba, dăm și cămașa de pe noi, cînd ne-o fi mai rău așa să ne fie, vorba aia. N-avem stadioane sau cale ferată pîn’ la aeroport, dar astea-s chestiuni absolut secundare.
Apoi i-aș spune străinului că ținem tare mult la imaginea noastră în ochii lui. Și, în general, în ochii lumii. Uite cît scandal s-a făcut cînd niște europarlamentari români au vorbit pe la Bruxelles despre hăcuielile din sistemul de justiție. Nu degeaba o fi bancul ăla românesc care zice că rîdem, glumim, dar nu părăsim incinta. S-au acuzat ăștia unii pe alții de trădări naționale, de faptul că vorbim România de rău în afară, vinovăția supremă. Căci, vezi, i-aș spune străinului, nu prea ne place imaginea făcută prin fapte, ci aia solemn-provincială făcută pe vizual, așa. Nu ne scobim în nas în public, scoatem lamé-ul la ocazii, nu recunoști, Doamne ferește, că ai o problemă de sănătate psihică, în armata română nu există PTSD, iar ușa de bloc pe care scrie Fam.ing. e a mai tare.
I-aș mai zice că sîntem extrem, dar extrem de critici și de cîrcotași. Pentru lucrurile care chiar contează, e chiar foarte bine, uite, demonstrațiile unde am dîrdîit în frig, pe afară, au făcut pagini bune de ziar în lume și au schimbat lucruri. I‑aș spune însă de cîrcoteala mică, zilnică, de nemulțumirea selectivă care ne roade cumplit. De ce scrie unul fără diacritice, de ce spune altul că îi place verdele și nu galbenul, de ce chelnerul nu vine în secunda în care ne-a zărit, de ce e mîncarea prea rece, de ce e prea caldă, de ce îndrăznește cutare să aibă opinii. Pe de altă parte, i-aș spune acestui străin că, de regulă, luăm lucrurile extrem de personal. O observație, o subliniere a unui neajuns devin înjurătură de mamă. Mergeți prin companii și birouri. Spune cuiva că munca lui se poate face un pic și altfel, că se pot schimba perspectivele, mă rog, sugerați-i ceva. O să-l vedeți pe om închizîndu-se complet. „Ăsta mă face incompetent“, va rula în capul lui, indiferent de cîte argumente i se aduc. „Dar pe ălălalt, nu-l vezi?“ Va fi al doilea gînd care îi va fulgera prin cap.
Uite așa, i-aș mai zice că la noi disputele se termină, de regulă, în whataboutism. Spui unuia: „Ai greșit aici“, iar el îți va răspunde: „Dar ce a făcut cutare acum o săptămînă, n‑ai văzut?“.
Sîntem teribil de sentimentali, i-aș mai zice. Ni se umplu ochii de lacrimi cînd vorbim de copilărie sau de familie, ne șantajăm emoțional de generații, toate mamele noastre au un aer comun cu mama lui Portnoy, trăim în codependențe senzaționale și, în general, avem o inimă mare, aproape rusească.
I-aș mai zice la final să nu mă ia foarte în serios, că așa sîntem noi, vorbim mult și destul de îndoit de cele pe care le spunem, și ce te faci, Doamne ferește, dacă străinul ăsta le ia de bune? Și uite așa, cred că nu i‑aș mai spune nimic. Să vină să vadă pe pielea lui. De-o țuică și de-o sarma om găsi oriunde și oricînd.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
