Zece chestii pe care ați vrea să le știți (II)

Luînd la rînd iar numărătoarea prin care vreau să vă spun cîteva lucruri despre École européenne Luxembourg II, dezvolt, în al șaselea rînd, problema interioarelor, a spațiilor. Senzația de bine, de confort și de siguranță o oferă în mare măsură generozitatea interioarelor. Față de școlile noastre, înghesuite, cu săli mici și pe la subsoluri, adesea, cu coridoare asemenea capilarelor, lipsite majoritatea de cabinete pentru catedre sau de laboratoare, ce am văzut în această școală te lasă cu sentimentul grandorii, deși pînă la urmă e normalitate. Dincolo de sălile de clase generoase, de laboratoare pentru orice materii de studiu care ar avea nevoie de logistică specifică, de săli de balet și de dans, de spectacole etc., coridoarele pe care poți întoarce mașini, toaletele spațioase (în treacăt fie spus, cînd am mers la toaletă, am zîmbit: pentru că pe oglindă era lipit un sticker pe care scria Smile!), mai puneți la socoteală o sală profesorală în care te poți mișca fără să te lovești de colegi, poți să îți faci gratuit o cafea sau un ceai de la cele cîteva aparate sau poți să mănînci din ceea ce ți-ai pus în frigider, adus de acasă, de dimineață. Coridoarele sînt toate, absolut toate, umanizate, au aer de acasă, căci elevii își lasă liniștiți pe cuiere hainele, au, desigur, și dulapuri în care își lasă cărțile și caietele pentru orele următoare, urmînd să și le ia în pauze, iar pe pereți sînt peste tot produse ale activităților lor. Am discutat cu o prietenă arhitectă despre acești pereți, care sînt din plăci brute de beton, dar arată foarte bine, într-un trend futurist, care la noi ar genera reacții de tipul „Vai, n-au avut bani de tencuială!“ sau „Au dat în funcționare școala fără să fie terminată!“. Cumva în aceeași ordine de idei, am remarcat ușile sălilor de clase, enorme și masive, din aceleași plăci de beton pe jumătate, respectiv din sticlă transparentă cealaltă jumătate, uși pe care și să vrei nu ai cum să le zgîlțîi și să le distrugi (cum se întîmplă la noi), precum și ferestrele care țin practic locul unui perete întreg.

Ajung la un al șaptelea rînd pe care îl leg de programul zilnic. Acesta începe la 8,45. Adică orele nu încep la 8, ca la noi, sau la 7,30, în unele școli de la noi, ci la 8,45! 8,45, da, pentru că de la ora 8 randamentul e slab, elevii cască și nu au apucat să își facă somnul. De fapt, și profesorii. De continuat, continuă pînă spre 16-17, în funcție de nivelul de studiu. Profesorii au 22 de ore efective de predare. Nu au activități pînă la 16-17, sînt zile în care pleacă și la 13-14, după cum sînt și zile în care au activități colaterale, pregătesc materiale și ore sau, mai ales cei de la liceu, au ore propriu-zise pînă tîrziu, avînd uneori ferestre între ele. Maria ne-a spus că între sarcinile ei intră și obligația de a se întîlni cu părinții fiecărui elev o dată, în prima jumătate a anului școlar, planificîndu-și aceste întîlniri în intervale de după încheierea orelor propriu-zise, cîte o jumătate de oră cel puțin pentru fiecare. Elevii au pauze scurte între ore, de cinci minute, dar au și cîteva pauze mai lungi, de cîte 20 de minute, respectiv pauză de masă, cînd merg la cantină și pot lua un prînz cald. La cantina profesorilor am întîlnit un bucătar-șef român, care pregătea feluri de mîncare sub ochii noștri, asta așa, ca un amănunt delicios. Revenind la program, practic acesta se încheie în jurul prînzului pentru elevii de primar, respectiv în jurul orelor 16-17 pentru elevii de gimnaziu și de liceu. Cînd au timp liber, din varii motive, elevii pot merge în biblioteca școlii, care e tot un spațiu extrem de primitor, aerisit, cu cărți așezate pe limbi naționale, ba chiar și cu săli de lectură în care există inclusiv un fel de saltele pe care se pot întinde pentru a citi. Sau, poate în așteptarea părinților care urmează să vină să îi ia de la școală, pot sta la mese special amenajate pe holuri, cu mozaic multicolor, cu creioane colorate, unde își pot face micile teme sau se pot juca, existînd de asemenea și colțuri cu saltele, amenajate ca locuri de relaxare. Oricum, programul lor include, pînă la orele plecării, și diverse alte activități decît orele propriu-zise, după cum își aleg, pe care le desfășoară cu alt personal decît profesorii care predau la clase: sport, artă, mediu etc.

Dacă vorbesc despre program, în al optulea rînd amintesc și modul în care este organizat anul școlar, nu în două semestre ca la noi, ci în perioade, care sînt patru la număr pe parcursul anului școlar, cu o vacanță de vară mai scurtă decît la noi. Pe parcursul acestor perioade, elevii nu primesc note. În fapt, au evaluări prin teste sau proiecte la sfîrșitul unor unități de studiu, dar ele nu se trec în catalog ca la noi, ci constituie părți din singura notă care se acordă la sfîrșitul perioadelor, ca un fel de medie, în fapt nota pentru respectiva perioadă. Nu există teze, sînt inutile, cînd oricum există evaluările de progres. Programa de studiu nu încurajează deloc competiția, ci colaborarea. Nici vorbă de concursuri sau olimpiade școlare, acestea ar naște revolta părinților.

Pentru că vorbeam despre pauze, să spun în al nouălea rînd că profesorii au un program bine organizat de supraveghere a elevilor. În pauzele medii, cele de mai mult de cinci minute, obligatoriu se iese în curte. Elevii sînt supravegheați de profesori pe arii ale curții. Profesorii poartă toți veste reflectorizante, pentru a putea fi văzuți. Nu există pardon de la această regulă, nici pentru elevi, nici pentru profesori. De fapt, nu prea există pardon de la reguli. Nici de la regula că la sfîrșitul orelor, cînd elevii urmează să plece acasă, fiind așteptați de părinți la intrare, se creează cu benzi pe holul principal de la intrare un culoar prin care ies, iar directorul le stă în întîmpinare, salutîndu-l pe fiecare elev și pe fiecare părinte. În completare mai spun că elevii care nu sînt așteptați de părinți au la dispoziție o galerie întreagă de autobuze, care așteaptă în parcarea imensă a școlii, spre care sînt conduși de profesori.

Și pentru că am ajuns la final, în al zecelea rînd vă spun că într-o sîmbătă am participat la un fel de sărbătoare a națiunilor, desfășurată în cantina École européenne Luxembourg I, organizată cu ocazia apropierii sărbătorilor. N-a fost o impresie subiectivă faptul că standul României a fost printre cele trei cele mai bogate, dacă nu chiar cel mai bogat. Situat chiar în inima cantinei, avea o bogăție luxuriantă, pentru un străin, de mîncăruri, de la salate și sarmale la mămăligă și prăjturi, toate pregătite de părinții elevilor români. Era o viermuială și o bună-dispoziție generală, în care se amestecau toate limbile pămîntului. Cînd am intrat, l-am văzut printre primii pe gardianul de la intrarea în școală, care în zilele anterioare ne legitimase și ne dăduse ecusoane. Ne-a salutat cu mîinile ridicate. Stătea la o masă și mînca cu întreaga familie.

Ce pot să vă mai zic? Că aș vrea o școală ca afară! Și cred, chiar cred, că multe de aici ar putea fi făcute ca acolo, cu un minim efort, cu o minimă bunăvoință.