Echipă?
Grup de sportivi constituit într-o formaţie, în cadrul căreia se antrenează, sub conducerea unui specialist (…), cf. dexonline.ro. M-am liniştit, deci nu era vorba despre naţionala de fotbal a României. Uf! Căci despre ea, numai de bine. Adică e ca atunci cînd apa te frige atît de rău încît ai senzaţia de rece. Sau cînd întunericul abisal devine un alb orbitor.
După cele două triste reprezentaţii cu Suedia şi Spania mă urmăreşte freza retro a lui Tătăruşanu, portarul. Aerul lui grav melancolic de Marcel Iureş în Pacificatorul şi rolul său de cowboy legat la stîlpul torturii. Din cînd în cînd, „sălbaticii“ rupeau din el cîte o bucăţică. Dintre cele şapte goluri primite poate că are o mică vină la unul. În rest a fost ca un pasager al cărui şofer dă cu maşina de ziduri.
Tătăruşanu nu îşi rade părul deasupra urechilor, nu e tatuat şi, cînd poate, bea un pahar de vin roşu din cele care se degustă, nu se gîlgîie. Nu e un erou. E doar altfel. De exemplu, vede. Şi spune ce vede. Nu e puţin, căci fotbalul se pricepe la a împrăştia perdele de fum. Faptul că în suficiente rînduri nu cîştigă neapărat cel mai bun e un alibi perfect pentru a crede că poţi ajunge pe Lună vîslind într-o canoe găurită. Dar acum, în cele două partide cu pricina, a fost exact cum trebuia să fie. A fost ca şi cum un analfabet deghizat în asistent universitar la Litere şi-ar fi uitat condiţia reală şi, îmbătat de ambianţă, s-ar fi lansat într-un discurs împănat cu dezacorduri. Impostorul ar fi fost aruncat în şuturi din şcoală… într-o lume normală, desigur.
Fotbaliştii nu vor primi un astfel de tratament. Nu fizic. Vor continua să-şi trăiască viaţa îndestulată cu sentimentul unei regretabile neînţelegeri. „Mereu va exista un alt meci“, spun ei, senini epigoni ai lui Scarlett. Iar pentru noi, mereu o altă amputare a pasiunii, biet bulgăre de senzaţii însîngerate. Ce naiba, e doar fotbal! – veţi protesta. O, Doamne, ce bine ar fi să fie doar atît!
