Gunoi

De ceva vreme am devenit obsedată de gunoi – cel pe care îl observ în jurul meu, cel pe care îl produc eu însămi. Și pentru că orice obsesie are la bază niscaiva frustrări și probleme nerezolvate, o să vă povestesc cum a început totul. Cea mai mare parte din viață am locuit la bloc (comunist) și acolo era simplu: gunoiul de zi cu zi dispărea pe toboganul unei ghene care se găsea pe fiecare palier. Mai departe nu era treaba ta, gunoiul nu-ți dădea dureri de cap, poate doar atunci cînd se înfunda toboganul respectiv și ghena începea să se împută. Periodic apăreau anunțuri scrise de mînă și lipite cu scoci pe ușa ghenei, din partea administrației blocului: „Vă rugăm nu aruncați sticle, borcane etc. pe tobogan!“. Unii, mai de bun-simț, le respectau, alții, nu. Totuși, în linii mari, problema gunoiului menajer era, cel puțin la nivel de bloc, rezolvată. Pe vremea aceea, nefiind nevoită să trăiesc cu gunoiul în propria-mi casă, nu-l observam nici pe cel de pe stradă, n-aș fi putut spune dacă trăiesc într-un oraș murdar sau curat. Lucrurile s-au schimbat în momentul în care m‑am mutat la o casă cu curte. Mi-am cumpărat tomberon, însă am fost sfătuită să nu‑l scot pe stradă, că se cam fură. Mi-am cumpărat și saci menajeri, mari și trainici, din plastic, desigur, ei înșiși un gunoi în sine. Mi-am făcut un abonament la un preț modic la o firmă de salubritate oarecare din sectorul în care locuiesc (oricum era una singură, nu aveam variante), am aflat de la vecini că „ziua de gunoi“ e joi („Joi pe la ce oră? Dimineața? Pe la prînz?“ – am mai întrebat, însă nu am primit nici un răspuns exact) și am început să aștept „să vină gunoiul“. De atunci, adică de vreo cinci ani, tot aștept, iar așteptarea în sine a devenit un motiv de stres printre multe altele pe care ți le oferă Bucureștiul. Am priceput în cele din urmă că băieții de la gunoi vin cînd vor ei, cînd au timp sau cînd își fac drum pe străduța noastră. Nu poți anticipa nimic. Pot să fie harnici și să vină în zorii zilei, iar dacă tu te trezești pe la opt ca să scoți sacii în stradă, descoperi că i-ai ratat, bagi înapoi sacii în curte și îi aștepți încă o săptămînă. Pot să vină pe la prînz și atunci dai nas în nas cu ei și te simți cumva obligat să le mai dai și 5-10 lei pe lîngă abonamentul pe care deja îl plătești pentru că-ți cară sacii pînă la mașina de gunoi. Pot să nu mai vină deloc pentru că e sărbătoare legală ori n-au avut chef și, desigur, din nou rămîi cu gunoiul pe cap și în casă. Dacă e vară, inevitabil se împute. Ieși în curte ca să bei și tu o bere seara, ca omul, și-ți vine pe la nas un damf de la gunoi. Propriul tău gunoi. Același damf e o invitație nocturnă la tine în curte și pentru șobolanii din cartier. De cînd m-am mutat la casa cu curte, am de multe ori senzația că în Bucureștiul secolului XXI trăiesc ca în plin Ev Mediu, atunci cînd zoaiele se aruncau pur și simplu pe fereastră în capul trecătorilor. Și nici n-am văzut mai mulți șobolani prin oraș ca în ultimii cinci ani. Am încercat să găsesc diferite soluții și vă spun eu – ca să scapi de gunoiul pe care îl produci în București implică ceva inventivitate. La început, scoteam sacii pe stradă cu o seară înainte și îi lăsam acolo pînă cînd, la un moment dat, dispăreau ca prin minune. Mi-am dat seama că nu e o idee bună pentru că trebuia să-i păzești, cartierul e plin de homleși și de alți indivizi care scotocesc prin sacii ăștia abandonați în fața porților. Îi rup pur și simplu, caută ce au de căutat și pleacă, gunoiul tău bine îndesat acolo se revarsă în stradă, vii cu o mătură, îl mături și-l depui în alt sac. O muncă în toată regula. Am început să sortez gunoiul pe categorii (ceea ce orice om dintr-o țară civilizată face oricum), pe cel care avea șanse să se împută cel mai repede îl puneam în niște pungi, seara mai ieșeam la o plimbare și încercam să plasez strategic pungile prin coșurile de gunoi ale cartierului. Dar de unde coșuri de gunoi? Cele care existau erau oricum pline, dădeau pe dinafară. Uneori mă plimbam cu gunoiul în mînă și cîte o oră întreagă, odată țin minte că m-am întîlnit cu un măturător pe bulevard care căra după el un tomberon și m-am milogit de el: „Nu-mi luați și mie punguța asta?“. Mi-a luat-o, i-am dat o țigară și 5 lei. Nu, nu era nici asta o soluție. La un moment dat, făceam alte incursiuni prin cartier ca să ochesc pubele din acelea mari, le găseam în spatele blocurilor în curs de anvelopare. Îmi notam locul în minte, apoi noaptea, ca hoții, ne duceam cu sacii în spate pînă la pubela respectivă și misiunea era îndeplinită. În toate aceste călătorii tematice prin împrejurimi mi-am dat seama de altceva – întreg cartierul meu se scufundă, de fapt, sub gunoaie. Oamenii își aruncă pur și simplu gunoiul pe unde nimeresc, în fața porților, la colțul străzii sau lîngă vreun stîlp – pamperși folosiți, resturi de ciorbă și sarmale, zdrențe, oase, sticle de bere. Gunoiul a început să-mi atragă atenția într-un mod grotesc, cartierul meu de case arată ca o vomă. Și nu doar cartierul meu. În spatele blocurilor unde teoretic există acele ghene sînt munți de gunoaie, curînd or să ne îngroape, niciodată nu mi-a părut orașul atît de mizer. Dar de ce mă zbat eu atît cu gunoiul ăsta al meu? – mi-am zis, la un moment dat. De ce nu‑l las pur și simplu pe stradă, la un stîlp, așa cum fac toți? – mi-am conti­nuat gîndul și mi s-a făcut rușine. De multe ori merg pe stradă cu cîte un chiștoc de țigară în buzunar și cîte o zi întreagă pentru că nu am avut unde să-l arunc și am uitat de el. N-o să mă cobor atît de jos încît să las gunoiul oriunde doar din cauza unei administrații deficitare.

De cîteva luni, firma asta minunată de salubritate din sectorul meu a venit cu o idee „inovatoare“ (obligată probabil de niște norme UE): să colecteze selectiv. Adică să punem gunoiul menajer în sacul negru și pe cel reciclabil în sacul galben. M-am luminat la față – uite, în sfîrșit, se schimbă ceva. M‑am dus repede în Obor ca să caut saci menajeri galbeni, am găsit cu greu. M-am apucat să spăl fiecare caserolă, fiecare sticlă, pregătindu-le cu bună credință pentru marea reciclare. Abia atunci am devenit conștientă de faptul că 80% din gunoiul pe care îl produc este, de fapt, reciclabil, în general pet-uri și ambalaje de la mîncare gata preparată pe care o cumpăr pentru că nu gătesc. Acel gunoi menajer care se împute e, de fapt, o cantitate infimă. Reciclabil sau nu, producem mult gunoi săptămînal, inadmisibil de mult, iar la problema asta chiar nu găsesc vreo soluție. Așadar, „în ziua de gunoi“ scoteam pe stradă ditamai sacul galben și o pungă mică, neagră. Vreo trei săptămîni, lucrurile păreau să funcționeze și mă simțeam mai bine, măcar salvam planeta. În ultimele trei săptămîni, n-a mai ridicat nimeni sacii galbeni. Am sunat cu îndîrjire la firma de salubritate unde în general nu răspunde nimeni, pînă la urmă am dat de departamentul cu gunoiul „galben“. Se pare că s-a stricat mașina de gunoi reciclabil (apropo, la noi pe stradă, doar vreo trei vecini respectă această nouă regulă). „Și eu ce fac cu el?“ – am întrebat. „Că voiam să reciclez… atfel îl puneam în sacul negru și mă durea în cot!“. „Da, e foarte bine ce faceți!“ – mă felicită o duduie. „Ne cerem scuze… puteți să‑l scoateți sîmbătă dimineața la ora 7, dar fix la 7 să fie, nu mai tîrziu, trimitem noi special o mașină pe strada dvs.“ Plină de speranță, mă trezesc sîmbătă la 7 și scot gunoiul. Desigur, nu vine nimeni. În momentul de față, în curte am patru saci galbeni plini cu gunoi. Reciclabil. Probabil că unui cetățean dintr-o țară civilizată precum Germania, acest text i se pare de domeniul SF-ului. Însă unui cetățean din București sînt convinsă că i se pare o banalitate, este lumea fetidă cu care ne‑am obișnuit, nu ne mai oferă nici o surpriză, eventual doar obsesii.