Europa şi „zidul memoriei“

Zidul de la Berlin a căzut în urmă cu 30 de ani, Războiul Rece a luat sfîrşit odată cu prăbuşirea comunismului şi a Cortinei de Fier, dar Europa de Est mai rămîne separată de Europa de Vest printr-un „zid al memoriei“. Această ultimă expresie îi aparţine jurnalistului, cercetătorului şi istoricului francez Thierry Wolton, autorul unei monumentale Istorii mondiale a comunismului în trei volume, apărută la editura Grasset. Puţini istorici occidentali şi‑au consacrat energiile studierii comunismului aşa cum a făcut-o Wolton. Cu o tenacitate care îi exasperează pe mulţi comunişti de viţă veche sau neodiscipoli ai marxismului, Thierry Wolton aduce în lumină fapte, comentează atrocităţile comise de regimurile comuniste şi denunţă incultura istorică a multora dintre occidentali, în general, şi dintre francezi, în special.

În 1987, cînd ajungeam eu la Paris, una dintre cărţile sale apărute în anul precedent provoca încă „valuri“. Titlul ei este KGB-ul în Franţa. Cu o precizie de chirurg Thierry Wolton revela, printre altele, strategiile adoptate de Moscova pentru a-i înfeuda pe intelectualii şi artiştii francezi. După dezmembrarea Uniunii Sovietice, istoricul francez a profitat de ocazia oferită de deschiderea (temporară) a unor arhive la Moscova pentru a descoperi alte lucruri stupefiante despre eficienţa maşinii propagandistice sovietice în Vest. În 1997, Thierry Wolton a publicat o altă carte doldora de dezvăluiri surprinzătoare, intitulată Franţa sub influenţă. Paris-Moscova, 30 de ani de relaţii secrete.

Cu o seninătate care face parte din arsenalul său de arme invincibile, Thierry Wolton continuă să spună adevărul despre imensele crime ale comunismului şi nu ezită să compare cele două ideologii genocidare ale secolului XX: nazismul şi comunismul. Una dintre cărţile sale în care analizează natura comună a celor două ideologii este disponibilă şi în româneşte, ea se intitulează Roşu-brun: răul secolului (apărută în Franţa, în 1999, la editura JC Lattès, iar în România, în 2001, la Fundaţia Academia Civică).

Thierry Wolton este detestat de numeroşi militanţi şi intelectuali de stînga din Franţa. Cărţile sale au fost criticate vehement în multe publicaţii din galaxia mediatică a stîngii, ba chiar şi în unele ziare şi reviste de dreapta. Adevărurile scoase la suprafaţă de acest istoric avînd profilul unui veritabil Sisif deranjează multă lume. Şi pe bună dreptate, întrucît mulţi intelectuali occidentali sînt puşi în faţa propriei lor orbiri ideologice şi a faptului că au cauţionat crime abominabile din cauza dogmatismului lor. Cele trei volume ale Istoriei mondiale a comunismului sînt şi ele compartimentate într-o manieră chirurgicală. Primul se numeşte „Victimele“, al doilea se numeşte „Călăii“ şi al treilea se numeşte „Complicii“. Simpla evocare a acestor trei termeni denunţă o dramă înfricoşătoare în trei acte care a marcat secolul trecut. Numărul victimelor s-a ridicat la aproximativ o sută de milioane, această cifră este deja demonstrată. Cifra legată de călăi e mai greu de evaluat, şi datorită faptului că nu a existat un proces al comunismului de genul celui intentat nazismului la Nürnberg. Despre complici, tot aşa, e imposibil de spus cîţi au fost, dar Thierry Wolton constată totuşi cu tristeţe că, dintre ţările occidentale, Franţa a „furnizat“ cei mai mulţi „complici“. Pe aceşti intelectuali occidentali dedicaţi trup şi suflet utopiei comuniste Lenin îi numea „idioţi utili“. Thierry Wolton nu-i numeşte nici el altfel.

Istoricul francez s-a aflat în România în această lună noiembrie pentru a-şi lansa al doilea volum din Istoria mondială a comunismului, precum şi o altă carte de un curaj extraordinar, Negaţionismul de stînga, ambele publicate la Editura Humanitas. Cînd îşi expune ideile, în mod clar şi argumentat, Thierry Wolton transmite şi un fel de energie luminoasă. Există o forţă care emană din fiinţa sa, ceva ce ţine de fibra sa umanistă, dar şi de forţa de iradiere a adevărului. L‑am urmărit vorbind publicului la Tîrgul de Carte „Gaudeamus“. Thierry Wolton ştie că are dreptate. Ştie că în Vestul Europei procesul nazismului este făcut practic în fiecare zi de toate instanţele societăţii (în sfera mediatică, politică, educaţională, artistică etc.). Thierry Wolton mai ştie – şi ne spune, de altfel, în paginile sale – că procesul comunismului a fost, într-un fel, uitat, ba chiar abandonat cu bună ştiinţă în Vest… În acest decalaj se ascunde „zidul memoriei“ dintre Europa de Răsărit şi cea de Apus. Un zid injust, dar încă extrem de solid. Un zid care iradiază un fel de toxicitate în edificiul european. Cînd suferinţele teribile a milioane de oameni sînt lăsate în umbră, ca şi cum ar fi suferinţe de plan secund (sau de gradul doi), ceva nu este în regulă…

În nota introductivă la ediţia românească a celui de-al doilea volum al trilogiei sale dedicate comunismului, Thierry Wolton face o mărturisire tulburătoare. El scrie: „Am plîns în timp ce adunam materialele care descriu calvarul, am plîns pentru supliciul îndurat de victime, am plîns citind despre cruzimile călăilor, care sînt – să nu uităm – tot oameni ca și noi“.

Dacă Thierry Wolton „a plîns“ aflînd nişte adevăruri cutremurătoare, el îi plînge în acelaşi timp pe occidentalii care s-au lăsat orbiţi (uneori voluntar) sau aserviţi. Pentru că sînt, într-adevăr, „de plîns“. Unii sînt „de plîns“ întrucît nu s-au trezit la timp (deşi au avut numeroase ocazii) ca să înţeleagă natura criminală atît a practicii comuniste, cît şi a doctrinei. Alţii sînt „de plîns“ întrucît au înţeles treptat cîte ceva, dar nu s-au „căit“ niciodată, nu şi-au făcut mea culpa, nu s-au dezis de călăi.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.