EDITORIALE ȘI OPINII

Efectele de toate soiurile sînt prezente și la noi, aici, în România. De la cele cît se poate de fizice, concrete, pînă la cele profund psihologice.

Zilele astea, toate realitățile paralele, toate scenariile nefericite au devenit un pic mai plauzibile.

Cultura altminteri invizibilă își recîștigă statutul de-abia acum, cînd accesul la evenimentele publice e limitat. „Cultura-Cenușăreasă“, „cultura-lux“: instituirea stării de urgență schimbă perspectiva. A publicului. A statului-finanțator.

Lumea românească, mai ales cea rurală sau a orașelor mici, dezvoltă încă tendințe puternice spre oligarhizare. Cît timp vor fi păstrate condițiile actuale vor exista și aceste tendințe. Sărăcia, izolarea, acțiunea slabă a legilor, centralizarea și exercitarea pe termene lungi a puterii politice, fărîmițarea administrativă, înmulțirea agențiilor și a instituțiilor de stat, iată cîteva trăsături ale tabloului despre care vorbim.

A face politică în România de azi a devenit un simplu exercițiu polemic. De la tribuna Parlamentului sau din felurite studiouri de televiziune se proferează energic grosolănii, perle de limbaj buruienos, chiote de mahala.

Faptul că o mînă de inși au protestat săptămîna trecută împotriva legii vaccinării și că asta s-a petrecut exact cînd primele cazuri de coronavirus fuseseră semnalate în România poate fi trecut la capitolul bizareriilor minții omenești.

În ultima vreme, mi se pare că am devenit din ce în ce mai înverșunați și mai incapabili de a vedea dincolo de magnifica noastră perfecțiune. Cumva, comportamentul de pe rețelele sociale a început să se reverse și în viața de zi cu zi.

În conduita morală și, mai ales, în judecarea sa corectă, devine necesar să rămînem în prezent, să ne raportăm, invariabil, la actualitate. Abia atunci vom avea parte de epifanii. Epifaniile, cum spuneam, eticii aparente și ale virtuților fariseice.

Slăbiciunea sinucigaşă a Europei este că pe propriul ei teritoriu nu mai ştie să transforme imigranţii în fii ai civilizaţiei europene.

O altă ciudăţenie lingvistică a momentului e formula „criza de coronavirus”.

Avem, uneori, ca oameni, tare ciudate unități de măsură, neatenți la posibilele consecințe, pe care le tratăm cu ușurință. Poate nu se va întîmpla, nu are cum să fie așa rău, ne spunem.

Prima senzație, cea mai stranie, a fost că timpul n-a trecut de fapt deloc peste noi – era o regăsire identică cu aceea de pe vremuri, ne activam automat aceleași legături care odinioară ne țineau laolaltă.

Regulile astea respectate nu înseamnă că ne obligă să fim niște roboței fără suflet.

În vremuri de-astea ne dăm seama ce capriciu e sportul, ce pene colorate pe care le uiţi într-un colţ de îndată ce eşti lovit în celula de bază, aia mică, invizibilă, fără de care nu sîntem, punct.

Tipul acesta de individ a continuat să se manifeste sporadic, în diverse momente fierbinți ale istoriei post-decembriste, de exemplu, înainte de fiecare rundă de alegeri, pe la unele dintre mineriade, în vremea bombardării Serbiei de către americani.

Publicul sună altfel, la liceu. Zumzetul, aplauzele și rîsul parcă sînt mai puțin artificiale. Clădirile liceelor au și ele ceva nemaiîntîlnit, ca muzeele. Universuri concentraționare dichisite.

O asemenea carantină este, de fapt, un exercițiu al libertății. Nu te confrunți cu virusul (căci te dai la o parte din calea lui) și ajungi să te confrunți cu propria libertate.

Nu am rezistat tentației de a profita de luna martie pentru a mai pune accentul pe încă o personalitate feminină care a marcat istoria României: Maria Tănase.

Ce ne deosebește și ne face oare altfel pe noi, femeile, fetele, mamele, bunicile? O rețea de sprijin.

Să zicem – atenție, e doar un joc al imaginației! – că unele dintre poveștile care circulă în corpul obez al teoriei conspirației sînt reale.

Știrea privind instituirea carantinei pe întreg teritoriul Italiei, deși cumva previzibilă, a părut, dintr‑un punct de vedere, desprinsă dintr-un roman post-apocaliptic.

Panica provocată de extinderea epidemiei de COVID-19 și prăbușirea prețului petrolului au afectat și tranzacțiile la bursă – cu consecințe nefaste pentru economie.

Cînd îşi încheie mandatul, fiecare ministru se îngrijeşte să lase urmaşului un cabinet gol: îşi ia hîrtiile şi obiectele personale, goleşte rafturile, şterge urmele vizibile ale prezenţei proprii. Rămîn, fireşte, urmele nevăzute, amprente inefabile ale tuturor locatarilor. Orice cabinet ministerial e, inevitabil, o arhivă de spectre.

Să recunoaștem deschis că am avut și noi un anume imbold de a-i urma: la urma urmelor, ce era rău dacă mai cumpăram două kile de făină, trei de mălai și mai adăugam două-trei cutii cu paste?

În acest moment, PLUS este în moarte clinică. Ieșirea lui Vlad Voiculescu din cursa electorală anulează orice șansă pentru ca PLUS să fie vizibil în perioada următoare dacă stă în Alianță.

Prin medierea (incontestabilă) a imaginației lui Stoker, noi, românii, am reușit o performanță singulară – aceea de a coloniza „mitologic“ o țară imensă, precum Statele Unite.

Criza siriană îi divizează prin complexitatea ei de multă vreme pe europeni. Actuala fisurare a edificiului european, între Est şi Vest, îşi are în mare parte originea în războiul civil sirian, război avînd o dimensiune regională, dar şi una internaţională.

De mai multe ori, lingviştii au semnalat apariţia unor verbe aparent inutile, refăcute de vorbitori prin analogie şi care au devenit dublete ale unor verbe deja existente.

Există o luptă pe care o duc unii dintre noi, și aici se numără destui dintre profesorii tradiționaliști, într-o formulă de tip medieval, împotriva demonului reprezentat de tehnologiile digitale.

Parcă trăim într-un scenariu de film „de catastrofă“, orice s-ar întîmpla cu siguranță nu vom uita prea curînd acest fatidic început de an 2020.

Cînd cumpărăm din piață, cumpărăm, în fapt, kile de viruși.

Nu orice atingere a mingii cu mîna e henţ. Sînt, vezi bine, mîini şi mîini.

Continui povestea începută săptămîna trecută, despre acel binecunoscut personaj din rîndul comunității schiorilor, pe numele său cel mai probabil – Carp, care a fost văzut prin mai toate stațiunile importante de schi din lume.

Pe Lună se află azi 100-150 de tone de cultură materială terestră – arheologii au numit-o deja cultura Apollo.

Atîta timp cît încleștările dramatice de pe scena publică românească nu își pierd trăsătura comică, totul este așa cum trebuie să fie.

Ceea ce fascinează la personajul Marthei Bibescu e felul unic în care a reușit să fie ea însăși, amprenta personală pe care a izbutit să o lase în istorie.

Orice posibilă raționalizare la mîncare, gaz și electricitate, restricții de circulație, de acces vor trezi în mulți dintre noi reflexe vechi. Diferența majoră va fi, desigur, libertatea de expresie, cînd vei putea spune, scrie și posta ce vrei.

Încercați să vă amintiți starea pe care o aveți atunci cînd urmăriți un reportaj, un documentar, o știre despre România.

Zilele astea asistăm la debutul unei noi crize. Motivat de războiul pe care îl duce în Siria și pentru care ar dori un sprijin mai solid, dictatorul turc Recep Tayyip Erdogan a deschis robinetul cu refugiați către Europa.

Mai poţi premia un artist, fie el şi genial, pentru opera sa, ştiind că e un nelegiuit?

Mi se pare util să propun și cititorilor noștri „scrisoarea“ doamnei avocat, preocupată de o problemă esențială, acută și, din păcate, tratată ineficient de instituțiile aferente.

Se pare, într-adevăr, că unitatea „dreptei“ e din nou ruinată, compromisă de certurile aproape zilnice.

Fuziunea celor două partide în acest moment este o catastrofă, pentru că majoritatea suporterilor USR, dar mai ales ai PLUS sînt extrem de demotivați.

Prin urmare, dacă ar fi să ofer totuși o definiție a succesului, aș porni de la amănuntul „așezării“ individuale în marea schemă (enigmă?) a vieții.

Ştirile proaste nu lipsesc în ziua de azi şi nu au lipsit niciodată. Iar jurnalismul, prin natura sa, este mult mai atras de această „materie“ decît de ştirile bune.

E greu de crezut că formula caracteriza la un moment dat viaţa grea, traiul chinuit.

Ești pus, uneori, în situații-limită, din care efectiv nu mai știi cum să ieși, pe care nu știi cum să le mai gestionezi și, din păcate, aceste situații, oricît te zbați pentru a le gestiona, se scurg spre deznodăminte previzibile: absenteism, eșec școlar, abandon școlar.

Orice ai face, orice ai scrie, nu te poți pune cu fericirea omului pe care vrea să o transmită și celorlalți.

Deci apocaliptica și panica de anul ăsta, anul viitor vor suna: Ce naiba nu mai scap de coronavirusul ăsta!