Ce te face mai puternic poate să te și doboare

În anul 2008, jurnalistul și scriitorul Malcolm Gladwell publica unul dintre volumele care l-au făcut celebru: Outliers. The story of success. Chiar în primele pagini ale cărții, autorul canadian descrie pe larg un fenomen cunoscut sub numele de „Misterul din Roseto“. E vorba despre o comunitate izolată, alcătuită exclusiv din emigranți italieni, stabiliți undeva în Pennsylvania, în Statele Unite ale Americii, la sfîrșitul secolului XIX-lea. Un medic pe nume Stewart Wolf „descoperă“ așezarea asta, printr-o întîmplare, la finalul anilor ’50 ai secolului trecut. Profund surprins de constatările făcute în cadrul unui studiu sumar al stării de sănătate a localnicilor, Wolf cere ajutorul unor specialiști din domenii diferite și pornește o cercetare în toată regula. Rezultatele sînt uluitoare: „În Roseto, practic nici o persoană sub 55 de ani nu a murit de atac de cord, nici nu a prezentat vreun semn de afecțiune cardiacă. Pentru bărbații din Roseto peste 65 de ani, rata mortalității din cauza bolilor de inimă era aproape la jumătatea ratei Statelor Unite în general“. Și-ncă asta nu era tot. „Nu exista nici o sinucidere, nu exista alcoolism, nu exista dependență de droguri, iar criminalitatea era foarte redusă. Toată lumea o ducea bine. Apoi am analizat ulcerele digestive. Nici așa ceva nu avea nimeni. Oamenii aceștia mureau de bătrînețe. Și, cu asta, basta“ (citate preluate din volumul Excepționalii. Povestea succesului, de Malcolm Gladwell, traducere din engleză de Cătălin Georgescu, Editura Publica, București, 2009).

Comunitatea de la Roseto era foarte departe de a fi o adunare de yoghini. Nici nu urma vreo dietă magică. Nimeni nu se gîndea la jogging sau la orice formă de sport. Erau mari iubitori de prăjelnițe în untură. Mîncau pîine și dulciuri de rupeau. Nu se dădeau în lături de la băut zilnic. Iar indivizii supraponderali nu erau deloc o raritate. Și fumau de le săreau capacele. Cu toate astea, nu sufereau de boli cardiovasculare și digestive. Pînă la urmă, concluzia echipei pe care a coordonat-o doctorul Stewart Wolf a fost că starea de sănătate a comunității de la Roseto –  deși aflată într-o contradicție abisală cu stilul de viață – era una extrem de bună, tocmai datorită felului în care se trăia în acel colț izolat de lume, între niște dealuri din statul Pennsylvania. Oamenii își luaseră cu ei în mod firesc, de-acasă, din Italia, și tipul de existență cu care erau obișnuiți dintotdeauna. Modelul tipic, pe care îl poți descoperi și la ora asta. În aceeași casă locuiesc chiar și trei generații, toată familia se așază la masă în același timp, iar atunci cînd nu muncesc, ies pe stradă și la cafenea, se întîlnesc cu vecini și prieteni, stînd de vorbă fără ca nimeni să se grăbească. Toată lumea se cunoaște, mesele și băutele ca la nuntă fac parte din fibra comunității se-mbrățișează și se pupă ori de cîte ori se-ntîlnesc, sînt mulțumiți cu felul lor de a fi.  Anul 2020. Un virus nou, apărut în China, foarte agresiv prin gradul de contagiozitate, se răspîndește în toată lumea. În Europa, mai întîi lovește în plin provinciile Lombardia și Veneto, din Italia. În scurt timp, situația devine extrem de gravă. Mor sute de oameni pe zi. Victimele sînt în cea mai mare parte persoane în vîrstă. La început, măsurile drastice, de limitare a efectului devastator al molimei, nu sînt luate în serios, deci mult întîrziate. Chiar și atunci cînd situația e disperată, unele persoane în vîrstă, și nu numai acestea, sînt convinse cu mare greutate să nu iasă pe străzi, să nu se îmbrățișeze sau să nu se pupe cînd își întîlnesc prietenii, să respecte regulile de distanță socială, carantină, apoi starea de urgență. Același mod de existență, cel care face ca speranța de viață să fie foarte mare, e în același timp și cel care zădărnicește, pentru o bună bucată de vreme, măsurile de salvare. 

Într-un gest de sfidare a pericolului – ca reacție la interdicția de a-și mai părăsi locuințele și de a circula pe străzi –, unii dintre cetățenii din localități aflate în carantină ies în balcoane și la ferestre, cîntînd împreună imnul Italiei. În ciuda ravagiilor molimei, stilul acesta de viață refuză să se predea. Modul acesta de existență nu vrea nici în ruptul capului să renunțe la obiceiuri fără de care nu-și poate concepe identitatea și conștiința de sine. Unii îl văd ca pe un gest absolut ridicol. Alții ca pe unul eroic, o expresie caracteristică a valorilor unui tip de civilizație umană. Manifestarea pură a unei culturi, a unui tip de ființare. Un tip de reacție la o criză gravă, cu o doză foarte mare de semnificații, dar și cu implicații practice imense, despre care se va scrie mult și bine de aici încolo. Cît de mult spun toate astea despre așezarea în confort și despre îmbătrînirea întregii civilizații europene? Cît de multe poate spune diferența față de alte stiluri de viață, alte culturi, din alte colțuri ale lumii, care au gestionat altfel lupta cu pandemia? E drept, acestea „bucurîndu-se“ și de experiența acumulată în situații similare prin care au mai trecut. La urma urmei, cît de multe poate spune despre ființa umană o criză de acest fel?

Ce ni se părea că e valabil și valoros ieri devine periculos azi. Efectele de toate soiurile sînt prezente și la noi, aici, în România. De la cele cît se poate de fizice, concrete, pînă la cele profund psihologice. Sîntem parte a acestui continent și a formei sale de organizare de la ora asta. Cu toate marile beneficii, dar și cu unele neajunsuri și inegalități care pot veni din acest fapt. Ne puneam multe speranțe în diaspora românească, cea care va importa un model civilizațional salvator și-l va impune aici. În cîteva zile, diaspora a devenit dușmanul public numărul unu. „Inamicul“ care „ne aduce pieirea“. Această sucire bruscă e subiectul articolului de săptămîna viitoare.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.