Criza refugiaților. Episodul 2
Ultima oară cînd Uniunea Europeană a avut de-a face cu o criză a refugiaților, consecințele au fost serioase. Imaginea Angelei Merkel în fața electoratului german a început să se clatine semnalînd un lent sfîrșit de carieră, Viktor Orbán al Ungariei s-a transformat, în ochii multora, dintr-un clovn într-un soi de clovn vizionar, iar de-a lungul și de-a latul continentului mișcări populiste de toate culorile au început să ia avînt. Nume ca Matteo Salvini au părăsit marginile politicii și au început să zguduie serios aranjamente centriste care rezistau de zeci de ani.
Inclusiv în România au ieșit la suprafață tot felul de războinici culturali, degrabă apărători ai gliei strămoșești în fața unei amenințări care nu amenința nimic. Tentația de a identifica un inamic comod, incapabil să se apere, pe care să îl lovești retoric la nesfîrșit pentru a-ți sublinia virtuți necerute de nimeni, s-a dovedit adesea prea seducătoare pentru oameni altminteri raționali.
Zilele astea asistăm la debutul unei noi crize. Motivat de războiul pe care îl duce în Siria și pentru care ar dori un sprijin mai solid, dictatorul turc Recep Tayyip Erdogan a deschis robinetul cu refugiați către Europa. În Siria, principala armă a Turciei sînt dronele, la granițele Europei sînt oamenii. Oameni pe care disperarea, lipsa de orizont, manipularea cinică și contextul îi transformă tot într-un soi de drone cu conștiință alterată.
Ministrul de Extene grec spunea, la începutul săptămînii, că de opt luni își avertizează omologii din Uniunea Europeană că amenințările repetate ale Ankarei privind redeschiderea fluxului de imigranți trebuie luate în serios. Nu a găsit cine știe ce înțelegere. Dar a primit tot felul de asigurări privind „solidaritatea“. În acest spirit, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și președintele Consiliului European, Charles Michel, erau așteptați la granița greco-turcă de premierul Kyriakos Mitsotakis pentru a vedea cu ochii lor amploarea crizei. Puține vorbe însă despre vreun plan concret, după ce eșecul strategiei de relocare a refugiaților propusă anterior a fost trecut la amintiri neplăcute și care nu trebuie menționate foarte des. În atari condiții, Atena are dreptate să se simtă iar singură într-o Uniune care își aduce aminte doar uneori de definiția de dicționar a cuvîntului.
Încă o dată, în fața unui val de oameni care bat la porțile continentului, Uniunea Europeană adoptă poziția lui Mowgli privind la Kaa.
Spre deosebire de 2015, Grecia pare hotărîtă să adopte o atitudine mai aspră. Deja, indiferentă la protestele organizațiilor care se ocupă cu drepturile omului, a anunțat că suspendă primirea oricăror noi cereri de azil pentru o lună. O mulțime de afgani, africani și sirieni care încercau să treacă granița terestră a fost împrăștiată de poliție cu ajutorul bastoanelor și gazelor lacrimogene.
Între timp, printre știrile despre coronavirus și alegerile americane, încep iar să își facă loc informații despre copii morți pe plajele Mediteranei, imagini cu oameni răniți, posibil morți în incidente de la graniță sau vase supraîncărcate deasupra cărora plutește aerul unor tragedii care așteaptă să se întîmple.
Convinsă și silită în același timp să practice exclusiv metode care țin de „soft power“, Uniunea Europeană e prizoniera delirului de grandomanie al dictatorului turc. Ultima oară cînd a încercat să rezolve cumva situația, asta a dus la o tranzacție în valoare de șase miliarde de euro, bani pe care UE i-a plătit Turciei pentru ca refugiații să primească adăpost și hrană. Înțelegerea includea și obligația Ankarei de a-i opri pe cei care vor să își continue călătoria spre Vest.
A funcționat pentru cîțiva ani, dar zilele acestea vedem și cealaltă parte a monedei. Turcia poate oricînd să nu își respecte înțelegerea fără teama că va avea foarte mult de suferit. Din contra, Erdogan se poate victimiza liniștit după modelul Ștefan Cel Mare – „Am apărat granițele Europei în timp ce ei huzureau. Nerecunoscătorii nu meritau sacrificiul nostru“. Sigur, pseudo-sultanul nu va spune niciodată că orgoliul său stupid e resposabil pentru evoluțiile recente din criza siriană.
Ambivalența UE, motivată de neînțelegeri interne, comerț și calcule pe termen scurt, are la rîndul ei o parte din vină. La fel ca și în cazul raportării la Rusia, Europa nu are o voce comună. Iar dacă istoria ne-a învățat ceva, și mă gîndesc aici mai ales la Reagan vs comunism, e că, în fața unor sisteme cu valori radical diferite, reacția corectă este aceea de a-ți apăra ferm propriile valori și de a acționa în baza lor.
Dacă în 2020 o să avem o criză a refugiaților asemănătoare cu cea din 2015, consecințele asupra politicii europene sînt absolut imprevizibile. Iar gîndul că Erdogan ar putea schimba din afara Uniunii Europene felul în care europenii înșiși gîndesc e intolerabil.
Probabil, acesta ar trebui să fie primul gînd al oricărui șef de stat sau de guvern european înainte de orice întîlnire sau negociere cu aventurierul de la Ankara. Fie și doar pentru varietate, europenii ar putea încerca să fie fermi. În loc să ofere avantaje, ar putea să le retragă. În loc să negocieze, ar putea să impună. În loc să pretindă că Erdogan e legitim, ar putea să își amintească de elitele turce din pușcării. În loc să se ferească, ar putea privi problema în ochi. O mulțime de turci le-ar fi recunoscători.
