Fel de fel de dependențe

Cine a citit Fahrenheit 451 al lui Ray Bradbury își aduce aminte că romanul propune o distopie în care societatea e organizată pe principiul evitării lecturii, al distrugerii cărților, considerate periculoase. „O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge-i armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult!?“ Îmi vine în minte și romanul lui Daniel Pennac, Necazuri cu școala, în care lectura este „considerată o pierdere de vreme, reputată ca fiind dăunătoare activității școlare“. Nu s-a gîndit rău Pennac jucîndu-se cu ideea, nici Bradbury, căci argumentația care susține subiectul cărții acestuia din urmă nu e cu totul imaginară, dacă ar fi să ne gîndim doar la faptul că în secolul al XVIII-lea lectura romanelor era denunțată de Biserică drept imorală, păcătoasă, corupătoare, ba mai mult, că discursul medical al timpului avertiza asupra consecințelor patologice ale lecturii în exces. În epoci mai recente au existat liste de cărți interzise, considerate periculoase, corupătoare ideologic. Nu am date destule la îndemînă pentru a contura mai consistent imaginea unor societăți reale care au considerat lectura periculoasă, factor de corupere a minților, dar cred că e vizibilă, în linii mari, veridicitatea acestora. Și cred că ar fi inutil – și imposibil, de altfel, în strîmtul spațiu de care dispun aici – să vorbesc despre saltul pe care l-a reprezentat pentru umanitate accesul maselor la educație și implicit la lectură, odată cu Iluminismul.

De ce fac acest lung ocol? Pentru a veni înspre o dezbatere care ocupă prim-planul în domeniul educației, atît la noi, cît și prin alte țări, europene sau nu. Deunăzi chiar, după ce, de altfel, eu îmi propusesem să scriu acest articol, au apărut o serie de materiale pe platforma EduPedu, fapt care însă nu m-a făcut decît să mă decid a puncta și eu în speța respectivă: dependența copiilor de tehnologia informatică, de jocuri, console și alte minunății, dar mai ales de smartphone.

Se știe că în Franța a fost interzisă utilizarea telefoanelor în școli de vreun an parcă, iar în ultima vreme se vorbește despre faptul că, din anul școlar următor, și la noi se vor interzice, printr-un act normativ oficial. Am stat și m-am întrebat: o fi bine? o fi rău? Ca să fiu sincer, o spun din start, n-am un răspuns ferm, definitiv. În mod cert, există multe dificultăți pe care utilizarea telefoanelor de către elevi la școală le generează. Diversitatea lor este destul de descurajantă, dacă e să încerci să le inventariezi numai, dar să le și găsești rezolvări! Și, dînd exemple doar din experiența personală, mai ales la elevii din gimnaziu gîndindu‑mă, îmi amintesc aici despre aspecte oarecum banale, cum sînt micile hărțuieli dintre elevi, jucatul unor jocuri în timpul orelor sau fotografiatul/filmatul colegilor în ipostaze stînjenitoare, postarea apoi pe rețele sociale sau filmatul profesorilor, în condițiile în care aceste acte sînt interzise de regulamentele școlare. Dar sînt și aspecte mult mai grave și mai periculoase, cum ar fi hărțuirea cu tentă sexuală, fie între ei, fie de către cineva din afară, care poate viza chiar un grup compact de elevi, uneori cîte o clasă întreagă.

Dincolo de aceste aspecte, care pot, totuși, cu un efort susținut, să fie ținute sub control și reglementate, se ridică alte semne de întrebare în dezbaterile despre care vorbeam, cu privire la caracterul nociv al utilizării excesive a acestor tehnologii. Personal, am momente în care solicit elevilor utilizarea telefoanelor, fie pentru mici activități care presupun utilizarea unor platforme, fie pur și simplu pentru căutarea unor informații. Și, mai mult decît atît, dau uneori proiecte individuale sau de grup, mai simple sau mai complexe, care necesită utilizarea tehnologiilor informatice, incluzînd telefoanele. În fond, au chiar și în curricula lor, mai ales elevii din ultimele generații, care au intrat pe programe școlare noi, tot felul de conținuturi și competențe, la discipline ca Informatică și TIC, aflate în relație de dependență directă cu tehnologiile digitale, implicit cu utilizarea smartphone-urilor.

În materialele publicate pe EduPedu, sub semnătura lui Costin Ionescu, se pornește de la conferința susținută de Manfred Spitzer la Ateneu, specialist în neuroștiințe, de orientare tradiționalistă. Acesta și-a lansat cartea Demența digitală și, în conferința susținută, s-a dovedit un aprig contestatar al tehnologiilor digitale în educație, susținînd că respectivele tehnologii sînt o plagă pentru formarea tinerelor generații. Fără să dezvolt, căci materialele pot fi citite pe platformă, amintesc doar că, în contraargumentarea sa, Costin Ionescu aduce, dincolo de demontarea unor generalizări tendențioase ale autorului german, și poziția Francescăi Gottschalk, analist OECD, care subliniază că dependența de telefon nu este o tulburare psihiatrică recunoscută, deci că e periculos să o catalogăm astfel.

Pentru că mi se cam termină spațiul, închid bucla. Există o luptă pe care o duc unii dintre noi, și aici se numără destui dintre profesorii tradiționaliști, într-o formulă de tip medieval, împotriva demonului reprezentat de tehnologiile digitale. Există, cu siguranță, o parte goală a paharului, cum există și una plină, însă. Ce nu trebuie să uităm este că nici unul dintre noi nu este un nativ digital, așa cum sînt acește noi generații de elevi, care s-au născut cu ele. Fac parte cumva din gena lor. Tehnologiile sînt oricum omniprezente, e cel puțin caraghios să ne gîndim că putem opri dezvoltarea lor și accesul copiilor la ele. Cum spunea Ioana Avădani, într-un comentariu la conferința lui Spietzer, întrebarea nu ar trebui să fie dacă permitem sau nu accesul la tehnologiile digitale, pentru că ele sînt deja aici. Întrebarea ar trebui să fie cum conviețuim cu ele. Pentru că nu știm, cu adevărat, încotro se îndreaptă evoluția umanului și ce tip nou de iluminism poate fi revoluția tehnologiilor digitale.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.