Ce-am pierdut deja

Empatia – Revărsarea de ură împotriva diasporei care a putut fi sesizată în primele zile de după apariția primelor cazuri de COVID-19 poate fi explicată. Teama, confuzia, chiar și banala nevoie de a opina pe un subiect major, sînt toate valabile. Probabil nu există nimeni în România care să nu aibă o rudă, apropiată sau departată, care și-a încercat norocul între alte granițe. Sau un prieten, un fost coleg, un vecin din copilărie. Totuși, cum am ajuns de la dor la ură așa de repede?

Instinctele democratice – Da, pentru combaterea unei pandemii e nevoie de măsuri speciale. De altfel, au și fost anunțate de președintele țării. Foarte probabil, Parlamentul le va aproba cu modificări minime. Totuși, lejeritatea cu care oamenii renunță la libertăți fără să pună întrebări e îngrijorătoare. Am auzit zilele acestea nenumărate chemări la măsuri mult mai drastice. 30 de ani de dezbateri despre libertate, în libertate, s-au evaporat în doar cîteva zile. Cel puțin pentru o parte a publicului, proporționalitatea răspunsului în fața unui pericol nu este subiect de discuție. Oricît de gravă e această criză, mîine ea poate deveni și mai gravă sau poate fi înlocuită de una cu dimensiuni infinit mai mari. Ce se va întîmpla atunci?

Încrederea în autorități – Nu e pierdută cu totul, dar umblă cu capul spart. Și poate fi măsurată în numărul de oameni care, ignorînd comunicatele oficiale, s-au grăbit să golească rafturi de magazine. Sigur, paza bună trece primejdia rea, dar uneori măsurile de siguranță vin și din teama că statul te va lăsa singur.

Snobismul doctrinar – Asta nu e tocmai o pierdere, ci mai degrabă un motiv de amuzament. În New York Times, Farhad Manjoo remarca sardonic cum în vremuri de criză toată lumea devine socialistă. Sigur, Manjoo se referea la contextul american – administrația republicană ia în considerare aplicarea unor măsuri inspirate din manualele stîngii universale. Observația e parțial valabilă și la București.

Simțul ridicolului – Sute de teorii ale conspirației, pe care n-am să le trec însă în revistă. O revenire a discursului New Age care părea de ani buni ascuns în cutiuța cu ciudățenii. Dar preferatul meu e un domn care sugera cît se poate de serios că ar trebui să comanzi produse și servicii despre care presupui că nu vor fi livrate niciodată doar pentru a dovedi un soi de solidaritate neinteligentă cu actorii economici a căror existență e pusă sub semnul întrebării.

Planuri pe termen lung – La finalul unei serii lungi de glume despre apocalipsă, cam orice om normal rămîne cumva gol pe dinăutru. Nici o glumă nu e completă dacă, în proporții infinitezimale, e adevărat, nu invocă un viitor absurd, periculos sau straniu. Zilele astea, toate realitățile paralele, toate scenariile nefericite au devenit un pic mai plauzibile. Sigur că nu vine nici o apocalipsă, dar ce vine? Mai sînt valabile credințele de ieri? Trebuie ajustate? Și ce trebuie făcut în baza reevaluărilor? Mă feresc acum să dau vreun verdict, dar cert e că existența amenințării e suficientă pentru a schimba viitorul. Ce e o amenințare dacă nu un soi de călător din viitor care, odată ajuns în prezent, reușește să își încurce propria viață și pe a tuturor celor cu care vine în contact?

Sentimentul corect al distanței – Cum e Italia, aproape sau departe? Dar China? Din punct de vedere al stilului de viață, amîndouă sînt, în acest moment, foarte departe. City-break la Roma, vacanțe în Asia? Astea se întîmplau în altă viață. Însă din punct de vedere al securității personale, parcă sînt mult prea aproape, nu? Apoi mai e deja celebra și obositoarea „distanțare socială“. Vom mai strînge vreodată mîna cuiva sau rămînem cu deprinderile pe care ni le însușim săptămînile astea? Ce era firesc ieri și nu va mai fi mîine?

Sigur, am și cîștigat o mulțime de lucruri.

Însă e probabil prea devreme și prea nepoliticos să vorbim despre ele acum. O vom face probabil la finalul acestei crize, cînd vom fi mai înțelepți, vom fi citit mai multe cărți, vom fi văzut mai multe filme și vom fi ascultat muzică așa cum poate nu am făcut-o niciodată pînă acum. Conștienți de propria noastră fragilitate și de cît de multe lucruri bune sînt în jur.

Vreau să cred că nu era nevoie de o pandemie pentru a ne aminti asta. Dar aici lucrăm cu o ipoteză care nu va putea fi verificată niciodată.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.