Tendința spre oligarhizare a societății românești
Cu ceva timp în urmă am vizionat, la PRO TV, emisiunea Județe la stăpîn, realizată despre județul în care locuiesc. Ca unul care trăiește de mult timp în spațiul despre care vorbea emisiunea, aș putea spune că realizatorii emisiunii nu s-au chinuit să afle prea multe despre cei de aici. Evident, așa cum viața bate filmul, și realitatea socială a acestui județ bate de departe filmul despre care vorbesc. Cei care l-au făcut știu puține despre oligarhii și zonele lor de influență. Sînt multe subiecte care le-au scăpat sau despre care au vorbit doar în treacăt. Altfel, ar fi detaliat dezbaterea despre deznădejdea oamenilor care nu pupă mîna oligarhului, despre miile de familii care pleacă din aceste zone (orașele și județele mici), scîrbite de presiunea enormă a celor care-i stăpînesc, după acum ar fi trebuit să vorbească despre sumele colosale de bani pe care oligarhii le manevrează în toate sensurile, în lumea în care trăim. Pelicula este o dulce mîngîiere și o prezentare oarecum idilică a tragediei care se întîmplă aici și care are o infinitate de fețe. Ideea este că județul a fost mereu și este încă la stăpîn, și că acest stăpîn, care a purtat nume diferite de-a lungul ultimilor treizeci de ani, nu este nici liberal, nici pesedist sau udemerist. El este el, pur și simplu, cel care combină puterea cu afacerile și politica, mereu doar pe banii statului și în dauna noastră, a tuturor. Lui au ajuns pînă și preoții să-i sărute mîna. Gestul unui preot pe care l-am văzut la o altă televiziune și avîndu-l în prim-plan pe un oligarh din altă parte a țării nu este singurul pe care îl văd. Am fost de față cînd unul dintre ei amenința locuitorii unei comune de aici că banii lor stau în pixul lui și că, dacă nu-i votează candidatul la primărie, vor muri de foame. Ca trăitor într-un oraș mic, știu că tot ceea ce se poate obține se obține prin sărutatul mîinii. România satelor, comunelor și micilor orașe este un spațiu încă primitiv, cu alte reguli și legi de existență decît cele date de statul român. Milițianul, popa și primarul sînt adevărații regi. Așa este în romanele lui Liviu Rebreanu și așa este și acum, în secolul XXI. Cei care nu sărută mîna nu există. Ei trăiesc în plan secund, consumîndu-și angoasele la marginea unei lumi mici, umile și umilite. Cei care nu sărută mîna, dar reușesc într-un domeniu, sînt excepții foarte rare, de oameni foarte valoroși și foarte puternici. Oligarhul este mama, tatăl și Dumnezeul celor pe care îi păstorește. El dă funcții, el căsătorește și tot el dă dreptul la viață și la moarte. Este foarte respectat și lumea crede că el face stadioane, drumuri și poduri. Lumea oligarhului este una a complicităților toxice și a dependențelor, în care proștii care zboară ca fluturii pe lîngă lampă pot face pușcării grele sau pot să-și piardă viața. Nimic nu este permis decît cu voia șefului suprem, iar singura speranță a unor părinți umiliți, oameni obișnuiți, este aceea de a-și vedea copiii cum pleacă din aceste zone și din aceste orașe. Din această cauză, în satele și în orașele mici de la noi există un cult pentru orașele mari sau pentru străinătate. Județul meu la stăpîn nu este cu nimic diferit de alte asemenea județe. Totul este tras parcă la un copiator de mare acuratețe. Pînă și ceafa groasă a șefului, mașina, dar și casa mare, cu ferestre mici, meschine, toate sînt aceleași. Lumea românească stă pe loc pentru că este ținută pe loc. Și nici nu poate fi altfel, din moment ce puterea și resursele sînt în mîna unor paranoici cărora pînă și popii le pupă mîna.
De unde vine această stare de lucruri? Cum am reușit să conservăm un asemenea mod de a fi? Și, mai ales, ce ar fi de făcut pe viitor pentru a ne despărți de oligarhi? Evident, reflexele unui asemenea tip de organizare socială vin din vechimea foarte îndepărtată și nu țin neapărat de noi sau de cultura noastră, românească. DEX-ul explică oligarhia ca fiind o formă de guvernămînt în care puterea aparține vîrfurilor aristocratice, o formă de conducere a statului în care puterea politică și economică este deținută de un număr restrîns de persoane. Construcțiile sociale de tip vechi, Antichitatea și Evul Mediu, sînt tipice pentru existența oligarhiilor și a oligarhilor. Asta pentru că erau reduse ca număr de oameni și întindere geografică. Hayek arată: „Gînditorii din antichitate nu puteau concepe existența unei ordini sociale care să transceadă viziunea unei minți coordonatoare. Aristotel însuși, ale cărui concepții au fost formulate destul de tîrziu, credea că acest tip de ordine nu se putea extinde dincolo de aria de acoperire a unui herald“ (Friedrich Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2016, p. 19). Se trăia în comunități mici, închise. Organizarea se baza pe cunoașterea în amănunt a comunității. Teritoriul respectiv era dominat de o persoană care cerea supunere absolută, în virtutea unor drepturi naturale de putere. Oligarhia era o modalitate de apărare în fața străinilor și a posibilităților ca aceștia să acceadă la conducere și la resurse. Prin intermediul său, lumea românească s-a apărat de străin și a reușit să meargă înainte. Totul se baza pe spaima față de străin și de ceea ce este dincolo de zidurile cetății sau ale micii localități stăpînite de către oligarh. Dreptul oligarhului era unul divin, recunoscut în mod natural. Lumea stătea pe loc, iar cel sărac era încremenit în sărăcie și ascultare. Organizarea socială pe care o invocăm era una netulburată, în care sărăcia și bogăția, ca și statutul social, erau date odată pentru totdeauna. Izolarea era o formă de apărare, iar cutumele erau singurele reguli de conviețuire.
Odată cu apariția Renașterii în cultură și a capitalismului în economie, tiparele sînt sparte. Cutumele de organizare socială sînt desființate. Lumea se democratizează și sărăcia, ca și bogăția, nu mai sînt date odată pentru totdeauna. În lumea cea nouă, cu rînduieli noi, fiecare dintre noi este egal cu celălalt și are șansa lui, proprie, la fericire și la prosperitate. Comunitățile de oameni devin din ce în ce mai mari și organizarea socială din ce în ce mai sofisticată. Se trece de la cutumă la normă elaborată și aplicată de către stat. Oligarhii dispar pentru că vremurile în care oamenii dispuneau de alți oameni se schimbă. Discutînd despre aceste evoluții, Hayek arată: „În cartea de față (este vorba despre Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2016, n.n.) am arătat că umanitatea este sfîșiată între două stări de fapt. Una privește atitudinile și emoțiile specifice comportamentelor din grupurile restrînse, în cadrul cărora oamenii au trăit multe mii de ani și în care membrii, care se cunoșteau personal, au învățat să se ajute reciproc și să urmărească obiective comune. (…) Cealaltă privește dezvoltările mai recente ale evoluției culturale și ține de faptul că nu ne mai servim de oameni cunoscuți, nici nu mai urmărim obiective comune, ci trăim într-un cadru cu instituții, sisteme morale și tradiții care, prin evoluție, au dat viață – iar acum permit supraviețuirea – unui număr mult mai mare de oameni decît au existat la începuturile civilizației, oameni angajați în mod pașnic, deși prin intermediul competiției, în urmărirea milioanelor de scopuri diferite pe care ei înșiși le-au ales, și care colaborează cu milioane de persoane pe care nu le cunosc în mod direct“ (Friedrich Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2016, p. 145). Cutumele sînt specifice lumii primitive și izolate, iar legile aparțin statelor organizate pe bază de instituții.
Lumea românească, mai ales cea rurală sau a orașelor mici, dezvoltă încă tendințe puternice spre oligarhizare. Cît timp vor fi păstrate condițiile actuale vor exista și aceste tendințe. Sărăcia, izolarea, acțiunea slabă a legilor, centralizarea și exercitarea pe termene lungi a puterii politice, fărîmițarea administrativă, înmulțirea agențiilor și a instituțiilor de stat, iată cîteva trăsături ale tabloului despre care vorbim. Prezența oligarhilor și a oligarhiilor în interiorul statelor moderne, organizate pe legi și instituții, este intolerabilă. Practic, oligarhii diluează puterea normei statale și impun propriile norme. Se bat cu insistență pentru apărarea privilegiilor lor. Tendința spre oligarhizare a unui stat este cel mai clar semn de primitivism. Printr-o minune pe care numai antropologii sociali o pot explica, am conservat și am adus cu noi, în modernitate, cutumele medievale care atunci ne-au ajutat să supraviețuim. Dacă altădată, în istorie, ne-au apărat și ne-au conservat ființa și bazele culturale, acum ne pun într-o lumină hidoasă. Într-o lume organizată bine și aflată în competiție, oligarhii și oligarhia ne țin pur și simplu pe loc. Lumea lor este încremenită, iar această stare o transferă asupra întregii țări. De unde trebuie să începem? Regionalizarea țării și regîndirea în întregime a administrației sînt absolut obligatorii. Specialiștii ne pot da și alte soluții. Întregul aparat birocratic trebuie regîndit. În esență, trebuie să-l determinăm pe omul politic să-și recunoască rolul modern de partener în gestiunea treburilor spațiului respectiv, și nu pe acela de stăpîn. Sigur, nu va fi ușor, pentru că întreg mediul politic este plin de prezența lor. Numai că merită să facem ceva, de undeva trebuie început. Asta pentru că pariul cu modernizarea nu poate fi cîștigat altfel.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
Desene de J.-J. Grandville
