Conchidem, concluzionăm, concludem…
De mai multe ori, lingviştii au semnalat apariţia unor verbe aparent inutile, refăcute de vorbitori prin analogie şi care au devenit dublete ale unor verbe deja existente. Un caz destul de cunoscut e cel al verbului a concluziona, care a apărut la un moment dat ca echivalent şi substitut al mai vechiului a conchide. Vorbitorii au produs spontan forma a concluziona, derivînd-o din concluzie, după modelul altor perechi conţinînd un substantiv cu finala în -ie şi verbul corespunzător: intenţie – a intenţiona, colecţie – a colecţiona, iluzie – a iluziona etc. A fost astfel marginalizat un element atipic: verbul a conchide, cu participiul conchis, inclus în clasa prea puţin productivă a verbelor de conjugarea a III-a. Forma a conchide e mai puţin transparentă, mai îndepărtată de concluzie decît inovaţia a concluziona. Aceasta din urmă, semnalată de Florica Dimitrescu într-un articol din 1962, a fost atestată de aceeaşi autoare, în Dicţionarul de cuvinte recente, printr-un citat din revista Contemporanul, din 1966.
Cuvîntul a fost discutat de Valeria Guţu Romalo (în Corectitudine şi greşeală, 1972) şi de Theodor Hristea, în mai multe lucrări, în legătură cu preferinţa vorbitorilor pentru verbe noi care să ia locul unor construcţii şi expresii (precum a trage o concluzie). Deşi inovaţia lexicală a fost privită cu rezervă de lingvişti, succesul ei – utilizarea tot mai frecventă – a condus la înregistrarea în dicţionare: a concluziona a fost inclus în suplimentul la DEX (1988) şi în toate ediţiile ulterioare ale DEX-ului. În 101 greşeli de lexic şi semantică (2011), Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae au reluat discuţia asupra cuvîntului, confirmînd impunerea lui în uzul actual şi semnalînd unele construcţii noi (cu complement direct), pe care le-au atribuit recentei influenţe engleze.
De fapt, în jocul concurenţei dintre a conchide şi a concluziona a intrat de la început şi un alt element: forma a conclude, cea mai apropiată de etimonul latin. A conchide şi a conclude sînt două variante de preluare şi adaptare tîrzie (în epoca modernă) a unui împrumut cult din latină (verbul concludo, concludere). Procesul de adaptare a fost chiar mai complicat: N.A. Ursu a descoperit că în secolul al XIX-lea au existat şi variantele a concluza şi a concludălui. Verbul a conchide a fost de la bun început o creaţie livrescă, o adaptare a latinescului concludere după modelul verbului moştenit includere – care, prin efectul transformărilor fonetice tipice, a produs forma actuală închide. Tiparul de adaptare nu se afla la îndemîna tuturor, pentru că presupunea cunoştinţe etimologice, dar era popular printre cărturarii români care îl urmau pe bănăţeanul Iorgovici în ideea sa de a lega împrumuturile neologice de „radicale“ vechi, moştenite din latină. Un admirator al lui Iorgovici a fost Ion Heliade Rădulescu; nu e de mirare că forma a conchide (inovaţie pentru acea vreme) se găseşte mai ales la traducătorii din jurul lui Heliade şi la el însuşi. Verbul a conchide apare, de exemplu, în interesantul glosar de neologisme al lui I.D. Negulici, din 1848, publicat în ortografie de tranziţie, cu titlul lung şi uşor derutant pentru cine nu era la curent cu teoriile lui Iorgovici: Vocabular român de toate vorbele străbune repriimite pînă acum în limba română şi de toate cele ce sînt a se mai priimi d-acum înainte, şi mai ales în ştiinţe. Neologismele şi în mod special terminologiile ştiinţifice erau văzute ca „vorbe străbune“, adică latineşti (re)primite în limbă, cu, vorba lui Heliade, „haine de rumân“, deci adaptate. La Negulici, termenul conclusiv e definit „care termină, conchide, sfîrşeşte“. Heliade folosea curent termenul („Scriptura ne deschide / Un drum de judecare şi d-a conchide singuri“, Anatolida), pe care îl susţinea, probabil, şi în temeiul apropierii de italiană. În Paralelism între limba română şi italiană (1840), conchidere este comparat cu italienescul conchiudere (formă veche pentru concludere): apropierea de italiană oferea o justificare perfectă pentru impunerea formei. A conclude şi a conchide sînt apoi consemnate, ambele, în Dicţionarul limbii române al lui Laurian şi Massim (1871); autorii latinişti ai dicţionarului preferau totuşi forma conclude („ce vreţi a conclude?“). În dicţionarul academic coordonat de Sextil Puşcariu, forma recomandată era deja a conchide, despre a conclude precizîndu-se că devenise „din ce în ce mai rar“ (volumul apărea în 1940). August Scriban îl prefera însă, în dicţionarul său din 1939, pe a conclude, criticînd varianta a conchide.
Conchide s-a impus, totuşi, o vreme; e cuprins în toate dicţionarele şi e folosit în continuare de persoanele foarte atente la registrul exprimării lor cultivate. În momentul actual, a conchide e preferat de limbajul elegant, de stilul -înalt, în vreme ce a concluziona este un cuvînt de uz curent, criticat uneori din punct de vedere stilistic. O surpriză e reapariţia formei a conclude, de data aceasta ca simplă preluare din engleză (to conclude), uneori ca rezultat al traducerilor grăbite: „«suficiente elemente pentru a conclude că aceste dosare au reprezentat, într-adevar, o presiune pusă pe magistraţi», spune D.G.“ (mediafax.ro); „rapoartele de monitorizare ale Comisiei Europene vor conclude că aceasta nu şi-a îndeplinit angajamentele“ (hotnews.ro); „estimări ale specialiştilor conclud că, în curînd, nu va mai reprezenta nici un avantaj pentru companii faptul că aleg această ţară“ (bursa.ro); „concludem ca FC FCSB SA este o echipă neînsemnată“ (comentariu, gsp.ro); „Concludem că emisiile ridicate vor duce inevitabil la creşterea nivelului mării“ (descopera.ro); „concludem că acest sector rămîne a fi unul vulnerabil“ (mei.gov.md); „concludem că unei guvernări eficiente îi stă în cale o provocare majoră“ (ince.md) etc.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
