Cum arătăm, de fapt?
Încercați să vă amintiți starea pe care o aveți atunci cînd urmăriți un reportaj, un documentar, o știre despre România. Orice producție de televiziune, realizată de cineva din afara țării noastre, deci de niște „străini“, și difuzată pe-acolo pe unde vor fi fiind ei. Nu contează ce sînt. Francezi, englezi, nemți, spanioli, italieni, elvețieni, olandezi, orice nație „occidentală“. Deci încercați, cu toată puterea, să vă reașezați în propria piele, dar detașați-vă de momentul citirii acestui text. Mobilizați-vă să reconstituiți stările pe care le traversați, ce simțiți, cum vă comportați atunci cînd vedeți la televizor o producție „străină“, iar aceasta se referă la România.
Probabil că mulți dintre dumneavoastră – dacă facem exercițiul ăsta cu onestitate – vor recunoaște că într-o asemenea situație sînt mai vigilenți decît de obicei. Sîntem mult mai atenți la fiecare detaliu. Ne concentrăm pe „ce arată“ și pe „ce vrea să spună“ reportajul, mult mai mult decît o facem în mod obișnuit. Cerem ca tot ce se vede și se spune să fie cît mai „obiectiv“. Facem, în mințile noastre, un fact-checking amănunțit, adică o verificare a faptelor. Și punem mult mai multă rigurozitate în acțiunea asta decît o facem de obicei. Luăm foc dacă ni se pare că se exgerează cu ceva. De exemplu, dacă imaginile conțin blocurile dărăpănate din cartierele oricărui oraș – blocuri pe lîngă care, de altfel, trecem zilnic –, sate părăginite, în care mai vezi, ici-colo, o ființă umană ca o umbră, trăgînd după ea o vită costelivă, dacă apare o căruță pe șosea, dacă se văd cerșetori pe străzi sau comunități de romi aflați în orice situație, ne umplem de revoltă. Spunem că „Nu așa arată, România, domnule! Ce manipulare ordinară! A rămas clișeul ăsta. Vorbești despre România, arăți numai mizerii, condiții de ghetou și subdezvoltare… E rușinos! Nu se poate-așa ceva!“.
Întrebăm, de cele mai multe ori cu profund reproș în glas, la adresa celor care au realizat producția de televiziune, de ce nu arată Calea Victoriei, Cotroceniul sau Centrul Vechi din București, Clujul, Oradea, Timișoara, Sibiul, Brașovul, că asta e imaginea „corectă“ a României. Unii, mai indulgenți, cer măcar un raport „acceptabil“ între „urît“ și „frumos“. Adică: „Stai, dom’le, un pic! Dacă mi-ai arătat cerșetori, străzi din Ferentari, aurolaci și drogangii, cîini, șobolani, șmecheri cu mașini superscumpe, gonind pe drumuri proaste, pe marginea cărora vezi țărani arînd cu boii, păi atunci arată-mi și Ateneul, zona de clădiri de afaceri din Pipera, centrele din Oradea și Sibiu, universitățile de la Cluj și Iași, săli pline de computeriști sau puștimea de la Electric Castle sau de la Untold, sau arată-mi și Maramureșul sau Bucovina, sau mănăstirile din Moldova, plus satele cu bisericile fortificate, plus natura excepțională din România, cum nu mai găsești în toată Europa asta, că ai ce s-arăți, dacă ești de bună credință…“. Oricum, de cele mai multe ori, supărarea e mare. Ni se pare că „prea se insistă pe chestiile negative“ și că sîntem extrem de nedreptățiți, fiind înghesuiți în același stereotip de prezentare, ca în anii de după Revoluție. Și mai spunem așa: „E drept, în ultima vreme au mai apărut chestii pozitive despre noi, da’ sînt prea puține“.
Acum, să mergem un pic mai departe în exercițiul pe care l-am început. Încercați să vă amintiți stările pe care le traversați atunci cînd urmăriți o producție românească. Un documentar, un reportaj, o știre. Gîndiți-vă la reportajele și la documentarele de la Dosar România, România te iubesc!, În premieră, România furată, de la TVR, PRO TV, Antena 3, Digi24 sau la producțiile unor platforme de jurnalism independent ca Rise Project sau Recorder. Deseori, autorii acestor producții arată lucruri îngrozitoare, care se petrec aici, la noi. Abuzuri greu de închipuit, tăieri ilegale de păduri, hoții de‑ți îngheață sîngele, matrapazlîcuri politice grotești, spitale în care se întîmplă lucruri odioase, toate felurile de grozăvii care, în mod normal, n-ar mai trebui să-i lase pe telespectatori să aibă un somn prea liniștit. Ei bine, la astea ne uităm, deseori, aproape ca la niște producții de divertisment. Rîdem de leșinăm cînd vedem „ce pot să facă“ unii dintre „proștii“ și „șmecherii“ vedete ale momentului. Ne-am obișnuit cu ei, așa cum ne-am obișnuit și să trecem sau să trăim prin cartiere sinistre, să intrăm în spitale care îți ridică părul măciucă în cap, să ne facem că nu vedem satele măcinate de sărăcie și înapoiere, să nu băgăm în seamă cifrele unor statistici care arată că ne plasăm de multe ori pe primele locuri în topuri ale lipsurilor și rămînerii în urmă.
Cînd vedem reportajele și documentarele produse în România nu mai cerem un raport rezonabil între imaginile „frumoase“ și alea „urîte“. Dimpotrivă. Imaginile urîte sînt dominante. Sînt cele care ni se par absolut normale. Pentru mulți dintre noi, așa arată România. Ca starea asta de complicitate, de promiscuitate, de acceptare a faptului că, deși vezi dimensiunile unor hoții sau abuzuri, „n-ai ce să faci, aici e pierdută orice speranță, cu ăștia n-o s-o scoți niciodată la capăt“. Ia să se difuzeze imediat, după recitalul ăsta de lehamite națională, un documentar „nefavorabil“ făcut „afară“. Vom asista la o explozie de indignare, la o revărsare de patriotism, la o repoziționare instantanee, față de propria condiție și față de noțiunea de patrie. Sigur că sîntem și una, și cealaltă față a monedei. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre ce ar putea declanșa mai des partea de revoltă că nu sîntem recunoscuți, pe măsura meritelor și capacităților noastre. Soluția, pînă acum, a fost plecarea de-aici. Mulți pleacă și acum. Dar unii se întorc, aducînd cu ei părți din modelul civilizațional pe care și l‑au visat. Vor fi, oare, la un moment dat, atît de numeroși încît să conteze hotărîtor?
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
